Întrebarea dacă Nicușor Dan este mediator sau „președinte jucător” ține de felul în care înțelege să locuiască puterea într-un moment delicat.
România se află într-o tensiune mocnită, unde fiecare tentativă de reformă atinge nervi vechi, bine protejați.
În raport cu Ilie Bolojan, lucrurile capătă o claritate aparte. Bolojan înaintează cu o rigoare aproape solitară, în lipsa unei echipe pe măsura exigențelor sale administrative. Imaginea unui „lup singuratic” nu e departe de realitate: reformele pe care le susține par să se sprijine mai mult pe voință personală decât pe un aparat solidar și bine structurat.
În acest context, poziția lui Nicușor Dan rămâne în ceață. Prudența sa, deși poate avea rădăcini strategice, lasă în urmă o senzație de nehotărâre și de distanță față de confruntarea directă cu mizele reformei.
Partidul Social Democrat reacționează zgomotos, cu o energie care trădează mai curând neliniște decât forță. Se simte teama pierderii unui teren familiar, construit în timp. Într-un asemenea climat, lipsa unei poziții ferme din partea președintelui nu temperează tensiunea, ci o prelungește.
Un „președinte jucător” se recunoaște prin direcție și consecvență. Își asumă riscuri, își duce ideile până la capăt și acceptă costurile inevitabile ale clarității. Medierea, în forma ei autentică, cere autoritate interioară și o linie vizibilă, nu suspendare în ambiguitate.
Dacă această rezervă va continua, Nicușor Dan riscă să rămână suspendat între presiuni care nu caută echilibru, ci avantaj. O asumare mai clară i-ar putea redesena profilul public, oferindu-i coerență și greutate.
În politică, direcția se vede. Iar atunci când lipsește, ea este inventată de alții în locul tău. În cazul lui Nicușor Dan, ca și în cel al lui Iohannis, PSD-ul dă direcția…
Dumitru Sîrghie
