„În sat” erau două cuvinte sinonime, prin anii ‘60-‘70 ai secolului trecut, cu centrul satului. În centru, bineînțeles, era și MAT-ul, botezat, mai târziu, bufet și tot cam în același interval de timp au fost construite, de comuniști, în mediul rural, „magazinele universale”, după un plan tip.
Când a fost construit Magazinul Universal într-un sat din sudul României, un fel de supermarket sătesc, bufetul ocupase una dintre încăperi. De fapt clădirea avea numai două, una ceva mai mică, la margine, cu intrare proprie și uși largi, duble, din metal și geam, unde se instalase cârciuma, și cealaltă, mai mare, care adăpostea alimentara, confecțiile și fero-metalele. Bufetul mai deținea și o cămăruță, încorporată în clădirea Magazinului. Aici fusese, la început, o instalație de sifoane și de sucuri, iar mai târziu, devenise un fel de măcelărie, unde era tranșată carnea proaspătă de oaie și apoi transformată în mici, prăjiți la grătarul plasat în apropiere.
La intrarea în bufet, era și un spațiu împrejmuit cu un minigard din plasă de sârmă de culoare verde. Aici fuseseră plantați câțiva plopi și, la umbra lor, vara, erau așezate mesele și scaunele. Seara, aglomerație mare la Bufet. Era o adevărată aventură, pentru copilul trimis să cumpere, de obicei, un pachet de țigări, de capul familiei care, luat de treburile gospodărești, nu avusese timp să ajungă „în sat”. Trebuia să răzbească, prin mulțimea de țărani, prin zgomotul provocat de discuțiile și râsetele acestora și să ajungă la tejgheaua metalică, cu o bordură cromată, la partea de sus, prea înaltă pentru vârsta lui. În această înghesuială, băiatul ducea o adevărată luptă, pentru a-și păstra trupul plăpând aproape de tejghea. Dacă avea norocul ca un client, mai puțin înfierbântat, să-l observe sau vânzătorul să-i zărească creștetul capului și mâna ridicată cu o bancnotă de 5 lei pe care o flutura, deasupra tejghelei, printre mâinile celor care luau băutura servită la pahare, atunci avea sorți de izbândă să cumpere ceva. Și, de multe ori, reușea, pentru că vânzătorul era un om mai bun și apela la cei prezenți: „Ia vezi ce vrea ăsta micu’!” sau se apleca peste tejghea cu capul într-o parte ca să poată auzi comanda, în zgomotul infernal.
Peste drum, într-un colț, se afla alimentara (încă nu se mutase în noua locație), într-o cameră a unei case de chiaburi, care, în perioada dintre cele două războaie mondiale fusese prăvălie. Aici lucrurile se schimbau total: se stătea la rând. În interiorul întunecat, ordine desăvârșită. Toate mărfurile erau la locul lor, atât pe bancul de servire, mare, de lemn masiv, cât și pe rafturile fixate în pereții camerei: cutii cu bomboane umplute (miere, gem etc), spirale în pungi, turte dulci, pufarine, iar, la loc de cinste, lângă singura fereastră din alimentară, erau așezate eugeniile. Un calup greu de marmeladă lucios și un cuțit mare de lemn se găseau în apropierea cântarului. Nu lipseau colile albe de hârtie, format mare, din care vânzătorul, cu măiestrie, confecționa, printr-o simplă acțiune de răsucire a mâinii, un con perfect, rezultând pungi, mai mari sau mai mici, pentru ambalaj. În mijloc, pe banc, se găsea „măria sa” cântarul de alimentară, de la Balanța Sibiu, curat, cu două talere, unul mai mare, celălalt mai mic, iar între cele două talere se ridica o carcasă metalică, cu aspect de evantai, care avea un geam, în spatele căruia se aflau o tablă albă gradată și un ac indicator lung. La intrare, o ușă mare de lemn și două obloane, cu drug de fier și lacăt. Când intrai, te întâmpina un miros greu de motorină impregnat în dușumea. Cu timpul, culoarea dușumelei devenise tot mai închisă.
În spatele tejghelei, vânzătorul aștepta glacial clienții. Era un om impunător. Nu zâmbea decât la zile mari sau poate niciodată. Îmbrăcat într-un halt alb, avea, pe cap, fie o bonetă de aceeași culoare, vara, fie o căciulă astrahan, iarna. Permanent ras, cu obrazul vânăt, purta o mustață neagră bine îngrijită, iar la ureche, un creion chimic ascuțit, bun la socoteli. Nu privea omul în ochi, ci pe deasupra capului, stând cu privirea pironită în tocul ușii de la intrare.
Cei mici, care intrau în alimentară și ajungeau în fața vânzătorului, uitau de multe ori, ceea ce aveau de cumpărat. „Ce vrei, mă, tică?”, întreba scurt. Copilul, strângând în mână moneda de un leu, începea să se fâstâcească… „Vreau… ăăăă…” și imediat îi dispărea din cap tot ceea ce ar fi trebuit să grăiască. Înghițea în sec și dacă se nimerea să fie alături de el și un alt copil, acesta din urmă îi dădea ghionturi să spună odată ce are de cumpărat că, de, se făceau de râs. Oricum, blocajul rămânea, cu toate insistențele ascunse ale partenerului. Ieșeau din alimentară și de afară se auzeau șușotelile celor doi: „Dacă ai curaj, cere tu! Ți-am zis, pe drum, să faci asta! Eu, vezi, uitai!” „Hai să mai încercăm a doua oară și zici repede, fără să te mai uiți la el!”, îl îndemna celălalt. Intrau. „Vreau de un leu bomboane cu lapte”, zicea copilul pe nerăsuflate, și apoi, mai relaxat, reușea să-și ridice privirea către gestionar. În ochii acestuia, copilul observase o lumină jucăușă. Nu-și dădea seama ce era acolo, dar ceva se schimbase în privirea vânzătorului.
Omul acesta „râdea cu ochii!”
Radian Vasile
