Mai puțin c-un vers decât zăpada, poetul Spiridon Popescu pledează pentru nevoia de alb în literatura română!

Recent, poetul Spiridon Popescu (acest „Vasilesc” al poeziei contemporane, care ucide urâțenia lumii cu privirea), mi-a dăruit,  cu o aură a generozității confraterne, volumul de poeme „Doamne, dacă-mi ești prieten”, care a văzut lumina tiparului la Editura „Măiastra” din Târgu Jiu, în anul de grație 2023. Aflat mereu pe contrasens cu egoul său, așa cum îi stă bine oricărui poet venit „de la mama lui”, ai cărui părinți, prin vis, „încă mai ară și-și mai respectă sfinții”, el imploră lumina ca „Să treacă și prin geamul [lui] afumat”, pentru a-și putea programa rendez-vous-urile spirituale „în fața Bibliotecii din Alexandria”, refuzând propunerea de a se naște pasăre, deoarece sora lui, iarba,  n-ar mai fi putut să-i „audă cântecul niciodată”. I-a fost dat, astfel, să se nască greier, fiindu-i „mult mai dragi (…) boturile de armăsari negri”.

Spiridon Popescu este un poet care nu ține „cont de culorile semaforului” politicii corecte a acestor vremuri  neomarxiste, pe care le respirăm anevoie, el traversând „când îl taie capul, pe orice culoare”.  Stihuitor îndrăgostit de stele, Spirache (așa cum îi spun prietenii) riscă să nu poată dovedi, în fața instanței supreme (a se citi Măria Sa – Cititorul), că „stelelor li s-au atârnat felinare de gât”. Mai mult, el n-o să afle niciodată „de câți colți de elefant” are nevoie, ca să-și construiască „Turnul de Fildeș”, fiindcă poetul dulcelui vers  clasic (cum ar spune Nichita Stănescu) nu are nevoie și nici voie să se ascundă într-un solilocviu, fiind „un bun al întregului popor”. El este aplaudat, la scenă deschisă, începând cu iubitorii de poezie din Bârladul copilăriei mele, până în extremul Ardeal, delirat frenetic în întreaga Oltenie profundă, aplauzele vibrând și în Slatina lui Pan. M. Vizirescu, până la Masa Tăcerii lui Brâncuși, rezonând până în Târgu Cărbunești, leagănul de respirație al lui Arghezi, reverberând, de la Severin, până la Copăceni, Cernăuți și Chișinău, hăt, departe, până la Siliștea Gumești, Bulzești și… înapoi!

Lăuntrul Poetului este un estuar în care „s-au adunat, vijelios,/ Toate pâraiele învolburate”, și, Doamne, atât de mult s-a subțiat Dumnezeu în el,  „încât ar putea să ascută cu el creioane”, devenind, astfel, propria-i ghilotină: «Iar de mi se va toci vreodată/ Oțelul, vă implor prieteni:/ Nu dați decret de grațiere –/ decapitați-mă cu „mine”».

Deși locuiește, la o aruncătură de băț, peste el… de drum, îi este atât de dor de sinele său, pe care nu l-a mai văzut, de dinainte de a se fi născut, el hotărându-se să pogoare înlăuntru-și, ca să afle cu precizie: „Sunt lup sau mânz?”

Spiridon Popescu este dominat, în lirica sa, „de Mitul jertfei” (cel al mănăstirilor fără turle), vizând, astfel, sentimentul creștin și trăinicia capodoperelor arhitectonice religioase strămoșești, care țin de sacrificiul uman, teză particularizată în Mitul „Meșterului Manole” și sublimată, în Legenda „Mănăstirii Argeșului”.

Nici pasăre, nici flutur, ci „puf de păpădie” se arată a fi, adesea, zborul liric al lui Spiridon Popescu. Dacă Dumnezeu are acte de proprietate pe cer și nu-l revendică „Vreun individ/ slinos și insipid,/ și șui –/ Pretins moștenitor al nu știu cui”, atunci celesta Lumină poate fi împroprietărită chiar cu el – Poetul, acest „diavol cu coarne de melc”, care, firesc, pentru vremurile ce le trăim, trebuie măsurat de o Comisie națională, care acordă „Certificate de poet”, „cu o pană din aripa îngerului”.  „Altfel, stelele își vor pierde prin tribunale/ Tinerețile…” și poezia va rămâne în beznă.

Sfatul „proprietarului de lumină” este acela de a nu se frecventa cantinele terestre”, acolo unde se mănâncă „în loc de rouă, brumă/ și se pun afișe false la ferestre”. Spirache, poet distilat, servește doar roua zoriorilor de zi, într-o cantină specială din cer. Tristețea lui este însăși lipsa tristeții sale, care i s-a furat, nevoit fiind să li se adreseze, epistolar, la acest capitol, atât lui Baudelaire, cât și lui Bacovia, deținătorii tristeții absolute a lumii.  Căci, în Țara lui „Impozit Vodă”, până și tristețea autentică, izvor al poeziei sublime, a devenit marfă de contrabandă, ajungându-se până acolo de a i se pune creatorului de frumos „sechestru pe stea”, pentru că n-a putut să-și plătească întunericul sau, cine știe, poate: „Se scuturase filamentul poeziei/ Sau avusese loc o decuplare de stea”, logostea.

Se-nhăiteză cu stelele, îi spune iubitei să deschidă, înaintea lui, ușa „aducerilor aminte”, apoi își roagă prietenii să nu-i ucidă pasărea cu cântecul gri, căci e însăși moartea lui, de care are „nevoie ca de aer”. Condamnă „războaiele de țesut neființe”, poezia, după el, fiind singurul „stat” în stat căruia i s-a interzis folosirea „armei atomice”.

Ostenit, parcă, de respirația grea a lumii contemporane, Poetul vrea să ațipească la strălucirea unei stele, rugându-și iubita să stingă lumina. Apoi, pentru a nu lăsa „nimic nelămurit”, în absența sa temporară, în exilul său de taină panvizirescian, aș spune, vizând avangardismul desuet al epocii prezente, scrie: „Oricât de avangardist ai fi,/ Nu poți să tragi pe cineva de limbă,/ Când își sărută iubita”. Aviz „sifonarilor” și „turnătorilor” aflați pe Statul de plată întocmit de sticleții cu ochi albaștri…

Așa cum capodopera „Moartea căprioarei”, a lui Nicolae Labiș, ori celebra poemă „Ah, voi sănii, sănii! Și voi cai, voi cai…”, de Serghei Esenin, au fost și au rămas complimente ale destinului nostru literar, tot așa poemul marilor emoții estetice – „Doamne, dacă-mi ești prieten”, plăsmuit de Spiridon Popescu (un poet ingenios, imprevizibil, cu un talent nativ, nonconformist), survolează, cu și fără autorizație, spațiul mioritic blagian, fiind lansat, definitiv, spre nemurire de o samă de actori celebri ai României, printre care îi amintim pe Florin Piersic și Horațiu Mălăele, dar și de numeroși critici literari ai momentului, precum Gheorghe Grigurcu, Alex Ștefănescu, Adrian a lui Gheorghe etc.

Ingenios, imprevizibil, nativ și original în acest demers al „ars poetica” de sorginte existențialistă, dar și balzacian, pe alocuri, Spiridon Popescu conceptualizează, în opera sa, așa cum teoretiza și autorul „Comediei umane”, faptul că „Gloria este soarele morților”, de aceea el nu ezită să scrie, negru pe alb, despre postumitatea poetului, în general: „După ce festivitatea de împodobire a luat sfârșit,/ E coborât,/ Și condus, cu mii de aplauze,/ Spre groapa comună”. Nemurirea, spune Spirache, vine din „albul zăpezilor” (iată nevoia de alb, în literatura română, cenușiul vremurilor fiind predominant), el fiind, conform propriei declarații, „mai puțin c-un vers decât zăpada”: „E-atâta alb  de-a lungul unui râu –/ Că nici arinii nu mai pot să vadă/ Sub mal, decât prin frunze de zăpadă”.

Dumitru Sîrghie-Mitif