În urmă cu mai bine de 10 ani, mi se-mplinea un vis: să am o căsuță pe malul unui râu, undeva la munte. Nu visam să înalț vreun castel, ci o căsuță modestă, dar cu o curte mare, pe care s-o umplu cu flori. Și, într-o zi, am plecat să văd locul hărăzit, pentru ca, astfel, visul să devină realitate. Când mașina a cotit din drumul Sibiului, la stânga, spre Brezoi și Voineasa, singurul gând era de a se opri cât mai departe, unde munții să fie cât mai înalți și casele tot mai rare…
Eu, care trăisem într-un sat de câmpie, cu case aproape lipite unele de altele, îmi doream acum un loc unde să respir, cât mai liniștită, aerul curat de la poalele stâncilor și de pe malul unei ape curgătoare. Mașina s-a oprit în satul Săliștea din comuna Mălaia, cu un kilometru și jumătate înainte de Barajul de la Brădișor. Locul ales era o poiană verde, plină de flori sălbatice, de pe care, până la ora 10, când ajunsesem, nu se scuturase încă roua dimineții. Părea că mă așteptase să-mi spună „Bine-ai venit!”, iar eu, tremurând ușor, de răcoarea dimineții, dar și a emoțiilor ce-mi cuprinseseră sufletul, să-i răspund „Bine te-am găsit!”
Am început să calc, cu sfială, peste iarba crudă, păpădii, cimbrișor și roiniță, ca să ajung la malul Lotrului. Apa lui domoală, umbrită de arini maiestuoși, chiar scânteia, în lumina soarelui dimineții, așa cum văzusem, prin fotografii sau reportaje de televiziune. Primul sentiment a fost acela că aparțineam, dintotdeauna, acestui loc. Curând, aveam să cunosc și primul vecin. De fapt, proprietarul poienei de peste drum, împrejmuită și astăzi cu bucăți de scândură de lemn și sârmă…
Din iarba cosită, de două-trei ori pe an, se întrupau mândre căpițe de fân, ce m-au fermecat întotdeauna, iar acum, după atâția ani, îmi bucură privirea ce se prăvale de la fereastra casei mele, dornică să cuprindă, cât mai mult, din frumusețea sălbatică a locului. Și cum putea să înceapă o discuție cu un necunoscut? Decât: „Cum zici că te cheamă?” „Elena, îi răspund eu la întrebare vecinului meu, al cărui păr alb, ieșit de sub pălăria de paie, îi dădea dreptul să mă tutuiască. „Măi, Lenuțo…”, zice badea Pruneș, ca și cum ar fi știut dintotdeauna că, în anii copilăriei și tinereții mele, trăiți pe malul Iminogului, în satul meu din Câmpia Boianului, așa mi se spunea… Lenuța.
Astfel, își începea atunci, badea Pruneș povestea locurilor și a oamenilor săi. Pentru că, într-adevăr, dacă vrei să devii unul de-ai lor, trebuie să-i cunoști cât mai bine. Adică, să le afli și să le înveți legendele, trecutul, mentalitatea, obiceiurile… Treptat și pe măsură ce gospodăria mea avea să prindă contur aici, legăturile cu sătenii, cu vecinii mai apropiați sau mai îndepărtați, mai vechi sau mai noi, s-au consolidat. Am învățat când și cum să întreb și, mai ales, să știu să ascult răspunsurile, pentru tot ceea ce făcea obiectul curiozității mele firești. Pentru ca eu, ființa crescută în nemărginirea câmpiei, să înțeleg pe cel ce trăiește într-un loc mărginit de stânci și de apa râului…
Așa am aflat cum apa Lotrului ajungea, înainte de construcția barajului, până aproape de stânci și că, pe malul său, trecea calea ferată, pe care vagonetele cărau neobosite minereul exploatat, mai sus, în creierul munților. Am înțeles ce înseamnă să faci parte din Obște și că unitatea de măsură pentru o bucată de pământ arabil, este „cât poate lucra un om, într-o zi”. Astfel, o suprafață de pământ poate fi de doi, de cinci sau de 10 oameni de lucru…
Am mai aflat că, aici, ploaia vine de la Cluj. Că vacile pleacă la pășunat, puțin după răsăritul soarelui și se întorc singure și pe rând, la asfințit. Cunosc cărările bătătorite de turmele de capre și oi, de pe unul dintre versanții Munților Lotrului.
Știu că un țipăt ciudat, în noapte, poate fi al unei vulpi care a ieșit din vizuina aflată în stânca de peste drum. Dar, mai ales, am învățat să mă bucur de tot ceea ce-mi oferă acest ținut binecuvântat de Dumnezeu. Adică, de zborul semeț al vulturilor în înaltul cerului (vulturi, care-și au și ei cuibul pe una dintre stâncile din apropiere), de frumusețea primelor flori de primăvară sau de simfonia de culori ale toamnei. De cântecul păsărelelor îngânat de susurul apei Lotrului, de liniștea dimineții și a serilor târzii… De răsărituri și apusuri cu un farmec aparte. Adică, de tot ceea ce-ți poate oferi acest loc minunat din Munții Lotrului numit… Mălaia!
Prof. Elena Sîrghie
MĂLAIA, MĂLAIA…
Comandat de Partidul Social Democrat - Organizația Județeană Olt. CUI mandatar financiar coordonator 11240017.
- Advertisment -