Suntem martorii unui spectacol grotesc, în care masca populismului cade, dar actorul continuă să joace cu seninătate, ca și cum publicul nu ar fi observat nimic. Ba mai mult, unii chiar îl aplaudă. Când George Simion anunță candidaturi și retrageri într-un joc de-a v-ați ascunselea cu electoratul, când promite apartamente la 35.000 de euro doar ca exercițiu de marketing, iar apoi susține cu aplomb o poziție geopolitică exact opusă celei pe care o vântura ieri — nu ne aflăm doar în fața unui politician inconsecvent. Ci în fața unui mecanism cinic de manipulare, rodat în laboratoare de imagine și servit pe pâine electoratului flămând de „soluții”.
Ștampila pusă orbește nu este un act de speranță, ci o complicitate naivă la propria înșelare. Când liderul unui partid recunoaște senin că și-a folosit susținătorii drept cobai pentru o campanie de promovare, nu mai vorbim despre o greșeală, ci despre o insultă națională. Iar când același lider varsă lacrimi de crocodil pentru Ucraina, după ce ieri simpatiza cu retorica revizionistă a lui Călin Georgescu, devine clar că linia ideologică a partidului este o simplă bârnă de circ.
România traversează o perioadă tulbure nu pentru că nu ar exista oameni onești, ci pentru că suntem tot mai dispuși să credem în mituri livrate agresiv, în eroi de carton care ne spun ce vrem să auzim și ne vând iluzii cu zâmbetul pe buze.
Concluzia? Ne îndreptăm cu pași repezi spre o formă nouă de totalitarism soft, unul de tip spectacol, în care adevărul e un detaliu negociabil, iar discernământul public — un lux. Și când discernământul devine opțional, viitorul devine, inevitabil, sumbru.
