Recent, după scena din Parlamentul României, cea legată de ,,Legea Vexler” și constatând că instituțiile culturale de prim rang ale Statului Român ,,suveran și independent” n-au catadicsit să ofere românilor un punct de vedere, am formulat o serie de întrebări pe care le-am adresat unor personalități istorice și culturale ale patriei. Singurul care a răspuns până acum la această temă destul de delicată, pentru vremurile neomarxiste pe care le trăim, a fost tânărul cercetător istoric al Muzeului Unirii din Alba Iulia, născut și educat în Slatina lui Eugen Ionescu, Dumitru Caracostea, Alexandru Busuioceanu, Pan. M. Vizirescu ș a., Dragoș Ursu, istoric, cercetător al comunismului:
*Din perspectiva cercetărilor dumneavoastră dedicate vieții și operei foștilor deținuți politici, cum interpretați ceea ce tot mai des este numit astăzi o prigoană post-mortem împotriva unor mari spirite românești precum Radu Gyr, Mircea Vulcănescu, Petre Țuțea, Pan M. Vizirescu, Alexandru Busuioceanu, Vintilă Horia etc.?
*Care sunt, în opinia dumneavoastră, motivele reale pentru care creațiile literare, filosofice și memorialistice ale acestor autori sunt interzise, eliminate din programe educaționale sau marginalizate în spațiul public, deși ele aparțin patrimoniului cultural românesc?
*Cum explicați faptul că victimele comunismului ajung din nou judecate, în timp ce responsabilii direcți ai represiunii – cei care au instituit Tribunalul Poporului, de sorginte stalinistă – nu sunt supuși aceluiași regim de condamnare morală și simbolică?
* De ce credeți că societatea românească evită o discuție frontală despre responsabilitatea foștilor comuniști, procurori și activiști care au condamnat, schingiuit și eliminat, pe zeci de ani, floarea culturii românești?
*Din punct de vedere istoric, cum se poate explica acest paradox al memoriei: victimele sunt puse sub semnul întrebării, iar călăii beneficiază de tăcere, relativizare sau chiar reabilitare implicită?
*Cum interpretați etichetarea drept „putinism” sau „extremism” a celor care admiră opera foștilor deținuți politici, în condițiile în care majoritatea acestora au fost anticomuniști, anti-staliniști și antitotalitari declarați?
* Asistăm, în opinia dumneavoastră, la o formă de rescriere ideologică a trecutului, în care criteriile politice ale prezentului anulează contextul istoric real al secolului XX?
*Ce tip de democrație este aceea în care, figurativ vorbind, Eminescu este împins într-o debara, iar valorile identitare sunt tolerate doar dacă sunt golite de sens național, spiritual sau metafizic?
*Unde se trasează, din perspectiva istoricului, granița dintre clarificarea critică a trecutului și cenzura culturală, mascată sub concepte morale sau juridice contemporane?
* Care este rolul istoricului astăzi: conformarea la discursul dominant sau apărarea adevărului documentat, chiar și atunci când acesta devine incomod pentru puterea politică și culturală a momentului?
* În final, cum evaluați Legea Vexler în raport cu memoria foștilor deținuți politici: este un instrument necesar pentru combaterea extremismului sau riscă să devină o lege cu efect de inhibare a cercetării istorice, a libertății academice și a circulației operei unor autori fundamentali ai culturii române?
Dumitru Sîrghie
****************************************************************
«Veți înțelege de ce nu-i un răspuns direct la chestionar, ci-s gânduri pe care vi le împărtășesc deopotrivă personal & profesional, în dubla dvs. calitate: de intelectual apropiat (familiei și mie personal) și de cercetător al comunismului…
Tema memoriei e una sensibilă, aflată la graniță dintre istorie și receptare publică. Memoria are propriul destin, dincolo de realitatea istorică. Uneori se însoțește cu istoria, alteori au drumuri paralele, soarta receptării memoriei fiind influențată, din păcate, de temperatura politică a clipei.
Iar astăzi, mai mult ca oricând parcă, tema memoriei e bruiată de încrâncenările politice. Pe scurt, astăzi este prea puțin despre istorie și mai mult despre politică. De altfel, atunci când politicianismul (de orice culoare) intră pe terenul istoriei, înțelegerea trecutului are cel mai mult de suferit. Iar acum suntem într-un astfel de moment, când memoria secolului XX – a (anti)comunismului – e ca o minge într-un joc de ping-pong, între cei care parazitează memoria victimelor pentru a scoate dividende politice și cei care o contestă. Și, în final, înțelegerea istoriei are de pierdut, pentru că ratăm înțelegerea mecanismelor represiunii, ale răului creat de ideologiile totalitare (de dreapta și de stânga).
În ceea ce privește raportarea la memoria victimelor represiunii, încerc să văd astfel lucrurile: pe de o parte, suferința detenției nu „spală” biografia pre-carcerală, respectiv nu anulează activismul politic reprobabil: de exemplu, participarea la violențele legionare, susținerea ideilor antisemite , implicarea în politicile regimului Antonescu & co. Pe de altă parte, activismul politic pre-carceral nu anulează suferința detenției – foamea, frigul, torturile, izolările, dorul de casă, abuzurile de tot felul se resimt „pe persoană fizică”, dincolo de afilierile politice.
Pe scurt, suferința în temnițele comuniste nu eroizează în sine, nu face din deținut în mod nemijlocit un erou, ci, întâi de toate, îl „transformă” într-o victimă a unei ideologii totalitare.
De altfel, represiunea comunistă vorbește, întâi de toate, despre abuzurile unei justiții ideologice, aservite politicii și nu adevărului, care urmărea eliminarea dușmanilor reali sau imaginari ai regimului și nu înfăptuirea dreptății.
Altfel spus (într-o manieră sintetică): în cazul figurilor cu biografii complicate, faptul de a fi suferit în temnițele comuniste nu le transformă în „automat” în eroi, la fel cum activismul politic reprobabil nu le anulează calitatea de victime ale comunismului. Tocmai de aceea, încerc să văd biografiile în integralitatea lor, cu diferitele umbre și lumini, încadrându-le în contextul istoric traumatic al secolului XX, fără să uit de cuvintele cronicarului: „Nu-s vremurile sub om, ci bietul om sub vremuri”.
În ceea ce privește opera, încerc să fac distincția dintre biografia creatorului și opera sa, fără a anula relația implicită dintre ele: în mod practic, nu desprind total opera de autor în sensul cauționării biografiei prin operă, dar nici nu anulez integral opera din cauza biografiei contorsionate.
Pe scurt, acestea sunt o parte din precauțiile metodologice de care încerc să mă folosesc, conștient fiind de tensiunea implicită dintre istorie și memorie, o relație influențată de temperatura politică a momentului. Și încerc să mă apropii cât mai mult de înțelegerea onestă a trecutului, conștient că, pentru a face asta, trebuie să trec dincolo de straturile memoriei politizate/ politizării memoriei.
Vă îmbrățișez din Alba Iulia,
Dragoș. Decembrie, 2025»
