Epistola cu antrax
Întreaga poveste a culturii universale și a istoriei umane este jalonată de personaje mărețe a căror viață a fost guvernată de minciună și dezinformare. Textul lui Victor Ponta, apărut recent pe Facebook, dovedește, fără niciun dubiu, această aserțiune, fiind un fel de „Epistolă cu antrax”, prin care premierul vrea să otrăvească opinia publică, înainte de alegerile europarlamentare și prezidențiale.
„În urmă cu exact 13 ani, pe 4 aprilie 2001, Premierul Adrian Năstase m-a numit în funcția de Șef al Corpului de Control al Guvernului! Și atunci m-am gândit cu regret, dar și cu mândrie, la cariera mea anterioară de magistrat, dar așa am crezut că pot să fac mai mult din ce mi-am propus în viață. Am încercat în toată această perioadă să folosesc pozițiile publice ocupate (secretar de stat, ministru, deputat, Prim-Ministru) pentru a schimba în bine țara în care eu și familia mea ne-am născut și în care o să trăim tot timpul, cu bune și cu rele. Cred că acest an este cel mai greu 
dintre toți anii de până acum (plin de abuzuri, persecuții politice, calomnii, nedreptăți, trădări și dezamăgiri) – dar și miza sa este enormă!
Trebuie să punem capăt tranziției de la societatea comunistă (cu accesele ei securistice din ultimii 10 ani), spre o țară europeană, cu oameni liniștiți și demni, guvernați de valori și obiective comune, nu de frica de mascați și de linșajul public din partea unor jurnaliști fascisto-comunistoizi.
În noiembrie, după ce câștigăm această ultimă și vitală bătălie, mă voi putea declara mulțumit de ce am realizat! Și atunci îmi doresc să las locul în politică altora, mai tineri și mai puțin marcați de regimul oribil al ultimilor ani. Iar eu îmi propun să recuperez cât voi putea de mult din timpul pe care în ultimii 13 ani NU l-am dat familiei și celorlalte părți bune și frumoase din viața mea.”
Semioza răului
Iată, stimați cititori, semioza răului întruchipată într-o nouă serie de minciuni ale lui Victor Ponta. Fățărnicie, ipocrizie, prefăcătorie – ochii triști nu vor să vă mai vadă!
Referindu-ne la unul dintre paragrafele textului lui Ponta, în care domnia-sa meditează, cu regret și cu mândrie, la cariera sa de magistrat (carieră aproape neînsemnată și grav avariată de acel rușinos și penal plagiat), noi i-am pune o singură întrebare: „– Oare v-ați gândit, d-le prim-ministru, cu aceeași aplecare și la cariera colegului dvs., din generația dvs., magistratul Cristian Panait, cel care a căzut victimă societății neocomuniste, cu accesele ei ultra-securistice, conduse de Adrian Năstase?”
Primul președinte neocomunist
Prin vorbele goale ale premierului, care dau și astăzi de mâncare ziariștilor, analiștilor politici din România, sociologilor, psihologilor, hermeneuților și semioticienilor, el încearcă, lamentabil, să-și trișeze destinul politic, care l-a statuat – iremediabil – în galeria marilor cripto-comuniști post-decembriști, ce s-au intersectat, accidental, cu destinul României. De altfel, în prostia lui suverană, deputatul PSD Cristian Rizea (cercetat cândva de DNA și ANI pentru fraudarea Fondurilor Europene) a spus, fără să clipească: „România ar putea avea, în persoana lui Victor Ponta, primul președinte neo-comunist!” Iată, deci, cum gura păcătosului grăiește adevărul.
Glonțul restaurației depline
În altă ordine de idei, urmașul politic, în linie directă, al lui Adrian Năstase, Excelența Sa Premierul Victor Ponta, nu se dezminte și spune, cu subiect și predicat, că vrea să schimbe țara, pentru el și familia sa. Mesajul corespunde cu mentalitatea lui Adrian Năstase, mentorul suprem al plagiatorului, care – pentru el și familia sa – a fost în stare să-și tragă un glonț pe lângă gât (glonțul restaurației depline), care a produs o rană superficială, ce s-a vindecat cu fularul…
M-a întrebat cineva, recent, când îmi dau eu seama că Victor Ponta minte de-ngheață apele: „Exact în momentul în care acesta deschide gura, ca să rostească primele cuvinte!”, i-am răspuns fără ezitare.
Funia din casa spânzuratului
În runda a treia, Victor Ponta vrea să fie beneficiarul propriei minciuni, vorbindu-ne de funie în casa spânzuratului, adică despre abuzuri, persecuții politice, calomnii, nedreptăți, dezamăgiri și accese securistice… Cât de cameleon poți să fii, ca să vorbești despre comunism și Securitate, când stâlpii morali ai politicii practicate de Victor Ponta sunt Ion Iliescu și Dan Voiculescu?
Mint, deci exist!
„Mint, deci exist!”, iată conștiința carteziană a lui Victor Ponta, cel care, la câteva zile după această celebră postare pe Facebook, își arată adevărata față de om al dreptății și echității social-democrate: „Eu nu mă dezic de nimeni, de Duicu, de Mazăre, de…”, anunțându-i ritos pe cei 70% din electoratul care l-a „demis” pe Băsescu, cum că PSD, în județele respective, a obținut rezultate foarte bune și, din această cauză, oamenii lui sunt cercetați și arestați…
Nu mai știm care dintre sociologii lumii spunea că: „E nevoie de mult efort pentru a minți. Trebuie să fii mereu în gardă, ceea ce este de-a dreptul obositor.” Probabil că aceste eforturi supranaturale și metalingvistice de a minți l-au îmbătrânit, înainte de vreme, pe Victor Ponta.
Altfel, nu ne explicăm de ce, în aceeași fantastică declarație, Ponta vrea să termine cu comunismul și cu Securitatea „din ultimii 10 ani” (corect ar fi fost să spună „din ultimii 24 de ani”), să câștige bătălia din toamnă (care bătălie?) și să lase locul altora mai tineri și mai curați la trup și la gând decât domnia-sa. Și apoi, să intrăm și noi în Europa „liniștiți și demni, guvernați de obiective comune (comune sau comuniste, d-le Ponta?), nu de frica de mascați și de linșajul public din partea unor jurnaliști fascisto-comunistoizi”.
Motanul Felix și Ghiță
Dublul standard și dubla gândire a deputatului și, respectiv, premierului Victor Ponta, îl determină pe acesta să vorbească despre jurnaliștii „fascisto-comunistoizi”, fără să se gândească măcar o clipă la grobianismul Gâdelui de la Antena 3 ori la limbajul suburban și de-a dreptul extremist al lui Badea, de la același post de casă al Motanului Felix, și fără a mai vorbi de Ciutacii RTV-ului lui Ghiță, cel pe ale cărui dosare din justiție – mari cât Casa Poporului – s-a depus demult praful uitării.
Mâța din sacul lui Ponta
„Pe măsură ce un mincinos are tot mai mult succes și păcălește tot mai mulți oameni, cresc și șansele ca el să creadă în propriile minciuni”, spunea cândva, cineva, mai învățat decât noi și decât Victor Ponta.
„Mincinosul roade osul” – recitam noi în copilărie, când jucam „Șotron” și „Lapte gros”. Spunem asta și acum, fiindcă virtuțile artei de a minți, pe care le practică Victor Ponta, i-au adus până acum doar beneficii. Trișorul de la Palatul Victoria încearcă să-l plagieze pe președintele Băsescu, dorind să fie și el un jucător, pentru a îndrepta, astfel, electoratul (victima minciunilor sale) pe piste greșite. Dar așa cum minciunile lui Băsescu au fost depistate și, oarecum, taxate la timp – tot așa se va întâmpla și cu Ponta. El se preface, ca și marinarul, că respectă regulile jocului și continuă să se joace cu sentimentele electoratului, până când v-a fi prins cu mâța-n sac. Unii spun că a fost prins deja și că mâța din sacul celor șapte președinți de consiliu județean reprezintă proba minciunii violente și brutale cu care Victor Ponta vrea să facă o Românie fără comunism, fără Securitate și, probabil, cu ziariști capitalisto-socialiști, capabili să învie protocronismul Epocii de Aur din timpul lui Ceaușescu.
Dacă minciunile lui Băsescu sunt „veritabile, hotărâte, cinstite și bărbătești”, așa cum s-ar putea justifica un băsist „cinstit”, iată că „minciunile lui Ponta sunt în totalitate necinstite și nu nimeresc, nici din greșeală, adevărul”, am zice noi, parafrazându-l pe Nietzsche.
Mincinosul incorigibil
Suntem de acord cu partea duioasă de la finalul „Epistolei cu antrax”, prin care primul-ministru încearcă să se dedice frumoasei sale familii (și asta n-o spunem peiorativ, Dumnezeu ne este martor), precum și “celorlalte părți bune și frumoase din viața” domniei-sale.
Teamă ne este, însă, că Victor Ponta nu va fi crezut nici măcar de propria-i familie, fiindcă – nu-i așa? – „mincinosul incorigibil nu mai este luat în serios”, așa cum spunea o doamnă de la Oxford, Juliet du Boulay, specialist în antropologie socială.
În final, întrebarea e: „Mincinosul Roade osul! Dar până când?”
Dumitru SÂRGHIE
