Anul acesta, am avut din nou onoarea să fiu numit de către organizatorii Festivalului Internațional „Romeo și Julieta la Mizil”, în juriul concursului, la Secțiunea Poezie. Am spus „din nou”, pentru că am jucat același rol, în anul de grație 2017, la un an distanță de momentul în care câștigasem Marele Premiu „George Ranetti”, tot la poezie, în niște circumstanțe oarecum controversate.
Trebuie să menționez faptul că numirea de anul acesta a fost una de „ultimă oră”, titularul, un profesor universitar, neputând intra „în pâine”, din motive medicale. Mulțumesc distinșilor profesori, Laurențiu Bădicioiu și Victor Minea, pentru încrederea pe care mi-au acordat-o, domniile lor fiind organizatorii, de ani de zile, ai acestui prestigios festival. Trăiesc cu convingerea, de aici de la Slatina, că aportul meu la această din urmă jurizare a fost în concordanță, din punct de vedere al obiectivității, cu al celorlalți membri ai juriului.
Foarte pe scurt, am să inserez câteva observații cu privire, mai întâi, la concurenții Seniori și la „producția” lor lirică, spunând, din start, că la această ediție, a-XIV-a, poezia celor maturi, cu excepțiile care, de obicei, întăresc regula, a fost mult sub nivelul anilor trecuți, când era foarte greu să faci departajarea valorică, între numeroșii și talentații participanți. Nu scriu aici din postură academică și nici cu morga clasică a criticului literar, pentru că nu îndeplinesc nici una dintre cele două condiții. Exprimarea mea va fi a unui cititor de poezie și a unui jurnalist care a citit și a scris, de-a lungul anilor, numeroase cronici și recenzii literare. Din nefericire pentru poezia noastră de toate zilele și nopțile, la Secțiunea Seniori, așa cum am specificat mai sus, juriul a avut parte de o sarabandă a vorbelor goale, lipsite de substanță, de idei și viziuni, de o înșiruire de cuvinte aflate în căutarea sensului pierdut… Spunea Nichita Stănescu: „Nu prea cred că există poeți, cred că există poezie.”
De data asta, la Mizil, au fost mulți „poeți” și puțină poezie, din nefericire. Căci, într-un leagăn poetic autentic, spiritul se desfată cu cuvintele, fără să se îndepărteze de lumea pură a ideilor… Ideea, în poezie, așa cum a spus Eugen Simion în „Sfidarea retoricii” (Ed. Cartea Românească, București, 1985), „trebuie pipăită cu mâna, ca să urle că este.” Și cum jurații nu prea au avut ce „pipăi”, fiindcă fondul ideatic lipsea cu desăvârșire din majoritatea scrierilor trimise la concurs, au recurs la a studia forma… Dar, vorba ceea: „Dacă nu-i bază, vai de suprastructură!” Cei mai mulți dintre seniori n-au respectat regulile impuse de concurs (vezi obligația unei „poezii în dulcele vers clasic”) și, cu durere în suflet spun, la fel de mulți au călcat în picioare gramatica elementară. O astfel de abatere de la normele gramaticale anulează și formă, și fond și, mai grav, reprezintă o ofensă adusă limbii române. Excluzând, cum am mai spus, spiritele alese, de la această secțiune, care s-au distins prin acuratețe și valoare intrinsecă, la acest festival, trebuie să vă spun că am întâlnit destule versuri preluate din lirica noastră clasică sau contemporană, cărări bătătorite, rime fără noimă, neorânduială în scris etc. Să fi uitat unii dintre concurenți că a scrie cu diacritice reprezintă un act de inteligență și un elogiu adus limbii în care te-ai născut?
Felicit premiantele de la această secțiune, trei doamne distinse, pe Mirela Grigore, Ana Drăgoianu și Marioara Nedea. Cred că au meritat pe deplin aprecierea juriului și nu mă pot opri din scris până nu voi cita câteva versuri din poemele mai puțin câștigătoare, dar cu sclipiri memorabile: „Când mi-e sete, beau idei”, scrie un poet hâtru. Cred că ar fi fost mai bine să le aștearnă pe hârtie și să le trimită la concurs. S-ar fi numărat printre câștigători. Un alt vers demn de prețuire lansează o întrebare retorică monumentală: „Au fost spălate mai multe mâini sau mai multe creiere?” Eu zic, având în vedere calitatea nu tocmai fericită a poemelor trimise la Mizil, că au fost spălate mai multe creiere decât mâini.
Am mai găsit ceva de duh: „O permanentă ungere angelică, în ale ființei.” Admirabil, înfloritor, nu-i așa? Sau: „Doar tu m-ai văzut goală-goală, deși aveam pe mine veșminte.” Aș mai avea de spus seniorilor, anume că, în vecii vecilor, următoarele cuvinte nu vor rima între ele: mugurii-neîmplinirii, infantilă-senină, rând-sfânt, suflet-balet, ele-file, față-speranță, viței (de vie-n.r.!) – iubitei, întâlnirii-copilăriei, gene-eterne etc.
Am citit ulterior că s-a creat o oarecare zarvă în rândurile „geniilor” care s-au simțit nedreptățite. Unii, inteligenți, au făcut haz de necaz, alții au (în)jurat copios jurații, alții s-au apucat de băut, ca să uite eșecul. Ei, cei care au primit, în toate orânduirile sociale și politice, de la Gheorghiu Dej, până la Iohannis, toate onorurile literare, fiind, în ordine, eroi ai muncii socialiste, eroi ai muncii social-democrate, eroi ai muncii democrate, eroi ai muncii liberale… Ei, cei care luau premii cu duiumul, s-au trezit, deodată, că li s-a luat uiumul!
Până la urmă, îndurerați, s-au reapucat de scris, pregătindu-se pentru următorul cincinal, care durează patru ani și jumătate, cârcotind fericiți și cu lacrimi pe obraz.
Eu le urez, seniorial, caragialescul „Cinste și gramatică!” și le amintesc vorbele lui Nichita: „ Limba română este patria mea. De aceea, pentru mine, muntele munte se zice, de aceea, pentru mine iarba iarbă se spune, de aceea, pentru mine izvorul izvorăște, de aceea, pentru mine viața se trăiește.”
Dumitru Sârghie-Mitif
Mulțumim frumos, stimate dle Sârghie!
Apreciem efortul făcut!