„Moartea necesară” – în Linia Întâi

„Nu stă lumea-ntr-un drăguț, / Ba stă, zău, dacă-i mândruț”, spuneau niște versuri populare, pe care le-am regăsit și în „Cuvânt împreună despre rostirea românească”, volum scris și publicat de Noica în anii puterii populare. Nu stă lumea într-un George Terziu, mai ales că el se declară mort, înainte de moarte.

Ba stă, zău, dacă te încumeți să-i citești volumul de poezie „Moartea necesară”, o moarte cu atât mai necesară, cu cât ea se petrece – iată – și în Linia Întâi, săptămânalul nostru de Olt, căruia i-a murit demult moartea, aidoma poetului despre care vorbim noi aici.

Aș putea să-i asemăn poemele despre moarte, referindu-mă la celebra poezie a lui Grigore Vieru „Nu am moarte cu tine nimic”. Ar fi păcat să-l pun pe Terziu alături de sicofantul și oportunistul Mircea Dinescu, cel care a scris, după „marea înghesuială” din Decembrie 1989, „Moartea citește ziarul”. Ba chiar aș putea spune, păstrându-mă într-o limită a respectului și a bunei-cuviințe, că d-l George Terziu îmi seamănă, pentru că și eu, în urmă cu zece ani, am scris cam în aceeași notă, despre moarte, un poem intitulat „Certificat de deces”, din care îmi permit să redau câteva versuri: „Mă uit în oglindă / Să văd notarul din mine, / Care îmi completează, / Cu exces de zel, / Certificatul de deces… Am murit înainte de moarte, Doamne!”

Mi-e ușor să-l citez pe Eugen Ionesco, ca să-i justific lui Terziu moartea pe care o invocă în această carte: „Viața este un provizorat. Moartea mă definitivează. Moartea sunt eu. De ce mi-e frică de mine, de ceea ce mă esențializează?”

Trebuie însă să vă spun că moartea specială a lui George Terziu e numai a lui. Nu seamănă cu nicio moarte… E o purificare a spiritului, prin poezie, un fel de catharsis, care-l eliberează de apucăturile acestei lumi rapace, materialist-dialectice.

Moartea lui e liniștită, ca o mare înaintea furtunii. Ea, moartea, „citește tot timpul / Învață limbi străine / Și cântă la pian.” E o moarte bună. Sunt sigur că fiecare dintre cititorii mai maturi au auzit, măcar o dată în viață, participând la o înmormântare: „A avut o înmormântare frumoasă, nu-i așa?” Ei, vezi, „înmormântare frumoasă”…

Moartea lui Terziu nu este una definitivă, ca în cimitirele musulmane, așa cum ar spune Camil Petrescu. Dimpotrivă! Pârdalnica lui Moarte devine amuzantă, atunci când el (poetul nemuritor) o vopsește în verde, ca „Să moară ungurii de supărare”, utilizând-o, astfel vopsită, ca armă într-un dialog confratern, româno-maghiar, care persistă de la “strămoșul” nostru Attila încoace și va persista de-a pururi…

Georghe Terziu este mândru cu moartea lui nemoarte, cu moartea lui de invidiat, cu moartea lui mobilizatoare… Eminescian vorbind, e un fel de „mort frumos cu ochii vii / Ce scânteie-n aproape”, „un mort ordonat”, care ocupă – din când în când – locul unui mort adevărat, spre satisfacția serviciilor secrete, a inamicilor cenacliști și, probabil, a femeilor cărora n-a vrut, în ruptul capului, să le dedice câte-o poezie.

Dar dușmanii lui se bucură inutil. Cât timp George Terziu se preface că e mort (și proștii chiar cred), degeaba aceștia așteaptă să i se întâmple ceva. „Mortul” le râde în nas: adică, bă, voi vreți mai mult decât moartea mea?

„Dacă vrei să fii celebru, trebuie să mori puțin”, spune poetul – un fel de Petre Ispirescu modern – cel care rescrie, prin opera sa, „Tinerețea fără bătrânețe și viața fără de moarte”, două atuuri de care poți să dispui, atunci când însăși poezia ta tinde spre nemurire…

„Cine-o mai fi și mortul acesta, George Terziu?”, s-au întrebat, cu un fel de invidie creatoare, poeții din Oltenia. Vă spun eu: e unul pe care nu-l iubește partidul, „un ideolog mic și trist” al poeziei fecunde, un creator de frumos „cu gândire profundă de mort”, pe care, din când în când, îl mai „înșeală memoria”. Bine că nu-l înșeală nevasta, i-ar replica vreun confrate în ale scrisului.

Este un „exotic nativ” și propriul său fan, ca atitudine întru desăvârșire. Nu este însă un Narcis, îndrăgostit de propriul lui chip. Este un om normal, alcătuit din sânge, carne și oase, care se sperie, prin somn, bântuit de ideea că, pe iubita lui „…nefiresc de cochetă / … o râvnesc toți poeții din Olt…” Dacă-i așa, bade George, ține-ți muierea acasă, răstignește-o într-un poem și fă-o apă, ca să curgă doar înspre Tine, Măria Ta! Fiindcă, tot declari public că viața ta e ca un rău, care curge, curge, curge…

„Mortul” acesta ciudat are tot felul de apucături… Este prieten cu Sfânta Parascheva, visează la o Bibliotecă cu flori (știam de „căruță cu flori” de vază și vas cu flori, Ikebana…), dar de bibliotecă cu flori nicidecum…

Pe Cărtărescu îl consumă de Paști, cu muștar și cu pască, sfidându-l astfel pe președintele Băsescu, care mușcă și el de ani și ani din Levantul lui Cărtărescu… Însoțindu-și fiecare dumicat cu câte 50 de mililitri de whiskey cu gheață.

Îndemnul „Mortului”: „Nu lăsa școala să-ți afecteze educația!”, este genial. Ar putea fi pus pe frontispiciul tuturor localurilor de învățământ din România Ministrului Pricopie, cel care a declarat, de curând, o altfel de moarte, de data asta definitivă: moartea Abecedarului!

Și Eminescu, până mai ieri singurul poet român nemuritor, moare, din când în când, oferindu-le lui Terziu și prietenilor săi, la fiecare re-moarte a Luceafărului, prilejul să bea câte-o palincă.

Păi, când ești pe moarte, ce să îngurgitezi? Palincă și vocale… Iată un motto pentru un poet viu, care se preface că e mort. Iar atunci când „Mortul” se lasă de alcool, își bea iubita dimineața, la prânz și seara, răscolindu-i fluturii din păr.

E atât de „mort” Terziu, în această carte de căpătâi, încât el „are nevoie de minciuni și femei” (iată un pleonasm perfect, minciună-femeie), însingurându-se singur și – vai! – iubindu-și iubita, cea cu care – într-un final – speră să moară dimpreună.

Parafrazându-i unul dintre versurile lui minunate , aș putea încheia aceste rânduri cu următoarele cuvinte: Măi, George, mă, domnule, hai învie naibii odată, ca să pot și eu respira! Și asta, fiindcă „Moartea necesară” a lui George Terziu îți taie respirația. O moarte sublimă, în Linia Întâi a poeziei autentice.

Dumitru Sârghie