În anumite momente istorice, omenirea are senzația că se găsește la un capăt de drum, și nu puține sunt personalitățile dispuse să proclame “sfârșitul istoriei”. Această sintagmă a fost reluată, de pildă, în 1989 și avansată ca o posibilă explicație teoretică a prăbușirii autocrațiilor comuniste. Victoria definitivă a democrației liberale părea în afara oricărei îndoieli. Ce să se mai întâmple de acum încolo, cu adevărat semnificativ în istorie? În succesiunea marilor idei-șoc, după moartea lui Dumnezeu (Nietszche), moartea omului și umanismului (Foucault)sau moartea filosofiei (post-structuraliștii), ideea despre sfârșitul istoriei s-a bucurat, câțiva ani după 1989, de o excepțională audiență. Articolul din acel an, al lui Francis Fukuyama, intitulat chiar așa: “Sfârșitul istoriei”, a dat tonul și foarte mulți s-au grăbit la prohod. Nu le-a trebuit însă prea mult până să-și dea seama că mortul lipsește. Unde e mortul? Ceea ce credeau că înmormântează era ceva cât se poate de viu: noi conflicte tocmau aprindeau orizonturile, și lumea începea să vorbească despre “ciocnirea civilizațiilor”. A venit apoi acel teribil 11 septembrie american, care a pus definitiv capăt discuțiilor despre sfârșitul istoriei.
De fapt, ideea nici măcar nu era originală. Primul profet al sfârșitului istoriei a fost Hegel, pentru care istoria se oprea la 1806, după victoria lui Napoleon împotriva prusacilor, la Jena. În realitate, se prăbușea atunci “Sfântul imperiu roman de neam german”, întemeiat de Otto I cel Mare cu mai bine de 1.000 de ani în urmă. S-a înșelat Hegel, s-a înșelat și Fukuyama, ca și oricine se va mai încumeta să planteze semne de circulație pe magistrala istoriei. Este un adevăr absolut adevărul simplu că istoria nu se poate opri la un moment dat. Nici măcar pe segmentele ei mai mici, cum ar fi o țară ca România. Aderarea la Uniunea Europeană poate să fi generat în multe inimi un sentiment de ușurare, de înlăturare a unei greutăți care apăsa pe umeri, poate și din cauza unui traseu prea întortocheat. Poate că mulți vor fi decretat, în consecință, că ne-am atins scopul, că totul se termină aici și că de acum încolo nu avem decât să așteptăm să vină peste noi prosperitatea. Nimic mai fals decât această așteptare, așa cum realitatea ulterioară ne-a demonstrat-o. Suntem în situația alpinistului care, după eforturi istovitoare, odată ajuns în vârful pe care-l credea cel mai înalt, constată cu o amară surpriză că, doar peste o vale mai încolo, dintr-un versant al muntelui, învăluit până atunci în nori, se ridică un vârf și mai înalt.
Și dacă tot i-am pomenit pe Hegel și Fukuyama, adăugăm un amănunt esențial: aplecați asupra destinului lumii, cei doi mari gânditori, pe care-i despart timpuri și spații culturale, au găsit împreună acel resort care pune omul în mișcare, motorul istoriei adică: nevoia de recunoaștere. Pentru recunoașterea identității proprii se înfruntă și azi în lume indivizi și colectivități. Poate mai mult decât oricând, din cauza exploziei demografice și amestecului civilizațiilor. Fiecare dintre noi, făcându-ne cu greu loc prin mulțimea de pe stradă, ne putem întreba: Cine sunt eu? Mă recunoaște cineva? Care sunt semnele mele distinctive? Dacă am ajuns să fim acceptați ca europeni, este oare suficient? Suntem și recunoscuți ca atare? Care sunt semnele noastre distinctive? Ajunși în vârful acceptării, constatăm că vârful cel mai înalt, anume al recunoașterii, abia urmează să-l atingem, printr-o nouă escaladă. Acum, sub cerul albastru al acceptării, nu avem decât să înfigem și mai adânc în coasta muntelui piroanele identității noastre naționale, pentru recunoașterea noastră ca români, pentru evitarea oricărei posibile confuzii
de Constantin Smedescu
Noi suntem cei de la The human body,recent expus la Muzeul Antipa.O abordare din perspectiva istorica, precum a facut-o Arnold Toynbee, arata ca noi suntem contemporani cu cei din comuna primitiva!