Stimați confrați,
iubitori de Nicolae Truță și de literatură bună, coborâtă din „Dobrețul (ca) un firicel de apă / Scursă din ochii nesomnului”, cutreierată de toate miresemele Dobrețului și ale trifoiului cu patru… ploi; iubitori de Nicole Truță și de arta culorii, simfonie a focului incandescent ori puritatea mireselor învăluite în albul nins din barba lui Dumnezeu; iubitori de Nicolae Truță și de sunetul din bronzul statuilor sale, grav și prelung ca un clopot de la Mânăstirea Călui. Beteșuguri ale vârstei și nechibzuinței mă determină să nu pot fi astăzi alături de dumeavoastră, dar gândul și sufletul meu vă însoțesc cu bucurie în aceste momente de înaltă trăire spirituală, prilejuită de noua întâlnire cu Nicolae Truță și opera lui – de data aceasta, lansarea volumului „Poezii alese” – într-un omagiu adus marelui dispărut; cu atât mai important este momentul, cu cât omagiatul nostru ar fi împlinit astăzi 70 de ani.
Plecându-ne în fața Geniului, se cuvine să ne plecăm și în fața distinsei sale soții, profesoara Elena Truță și a fiului Lucian Truță, care, cu devotament și iubire, au creat Fundația ce poartă numele marelui artist, prin care îi este omagiată personalitatea și promovată opera.
Dar să ne imaginăm c-aș fi alături de domniile voastre… Iată, trec pragul acestei încăperi din Muzeul slătinean – aflate nu departe de sala consacrată, întru veșnică pomenire, tablourilor sale – devenită o Agora a Literelor prin menirea ei momentană; pășesc însoțit de doamna Elena care, ca o gazdă desăvârșită, ține să mă prezinte după toate regulile politeții. Deși n-ar fi cazul. Privindu-ne, ne dăm seama că, de fapt, noi ne cunoaștem: uneori direct; alteori pentru că am citit fiecare câte ceva din ce-a scris celălalt, iar acum nu facem decât să alăturăm chipul de scriere, într-o complice recunoaștere. Mai ales, am citit cu toții, am recitit, cărticica de poezii ce se lansează astăzi. O „poezie ca o prelungire a picturii”, după cum apreciază confratele Paul Aretzu, în mult-simțitoarea Prefață. Care argumentează: „Este atras (ca și în pictură) de viața simplă, tradițională, ținându-și, în versuri, un calendar sui generis al propriilor trăiri, raportate, însă, la calendarul cel mare”. Iar poetul confirmă:
„Dobrețul – un firicel de apă
Scursă din ochii nesomnului
O pâlpâire într-o lampă afumată
Și un desen grav, cu tăciunii din vatră.
E o lume cuibărită în mine
Cu aripi căzute din umbrele
Dumnezeului ce-și amână mereu
Vizita Înaltă pe covorul de troscot
Întins de când m-am născut
Pentru tine”.
Mărturisire care îl ajută pe Paul Aretzu să pătrundă mai profund cu cugetarea critică: „Ceea ce se poate remarca…. este faptul că poezia a fost pentru el un reazem, un fel de casă a copilăriei, în care i-a plăcut să se întoarcă pentru a se regăsi cu partea magică a sufletului său”… Firesc. Din moment ce poetul nu se poate despărți de copilăria sa din vatra unui sat oltenesc:
„Plopii – lumânările satului
Aprinse de lună
Cu flăcări în stele
Ele susțin bolta
Albastră
Să nu ne strivească
Puținul de viață”.
Și, iată, astfel, cum se întâlnesc geniile, indiferent de vatra care le-a născut. Cel mai apropiat, în acest context, de Nicolae Truță este strălucitul scriitor-aviator (cu sfârșit tragic) Antoine de Saint Exupery care, și el, mărturisește limpede: „De unde sunt eu? Sunt din copilăria mea. Sunt din copilăria mea ca dintr-o țară”. La care se adaugă cel de-al treilea, Lucian Blaga, pentru a se alcătui astfel triunghiul dumnezeiesc: „Copilăria este inima tuturor vârstelor”. Aceasta este compania în care respiră poezia lui Nicolae Truță.
Propun să răsfoim, mai departe, cărticica aflată sub privirile noastre. La orice pagină ai deschide, pagina freamătă, prinde viață, murmură un cântec de dor ori de jale, de dragoste în așteptare – chiar dacă pe imaculatul hârtiei nu sunt decât câteva versuri. O poezie de patru versuri („Dorință”) stă demn alături de „Tetamentulu” lui Arghezi:
„În lume sunt atâtea Utopii,
Așa au fost pesemne din zilele dintâi,
Ce aș putea să las în prag de seară
Decât un toc sorbind din călimară”.
Pentru că în el, în poetul Nicolae Truță, în cărțile sale (ca și la Arghezi) palpită, ca într-un muzeu în aer liber, osemintele strămoșilor:
„Am găsit un vers ciuntit
Din cultura nu știu cui
Chiar în prag de asfințit
Sub caninul plugului
M-am dus cu el la… Muzeu
Într-un sat uitat de Lume
Muzeul eram tot Eu
Neșterse urme postume”.
În unica strofă ce alcătuiește poezia „Numai unul”, întâlnim, în esență, discretul personaj Femios din „Odiseea” lui Homer. Cel care, deși nu se manifesta zgomotos, ca ceilalți pretendenți la mâna Penelopei (în lipsa lui Ahile, neîntors încă în Ithaca) se simte cel mai vinovat de iubirea (nemărturisită) pentru virtuoasa femeie:
„Toți s-au uitat la tine, numai eu te-am văzut,
Eram mult prea aproape, imprevizibilul scut,
Sărmanii nu știau ce hram port și de unde sunt;
Mă credeau un zănatic mutat în albul din sfânt”.
De înaltă orbită cosmică sunt cam toate poeziile lui Nicolae Truță; toate conțin un filon filozofico-artistic – chiar și cele așa-zise Crochiuri și Motto. Dar moara vieții este neiertătoare, cum singur mărturisește:
„Slătineana noastră moară
Macină tot ce e viu
Și-ncet, încet te coboară
Înspre Somnul pământiu”.
Ceea ce-l făcu pe Nicolae Truță să afirme, mai mult sau mai puțin împăcat cu sine:
„Sunt un desculț cu părul alb
Cernut în pagină cu fulgi
Un om
Și-atâta tot!
Și, astfel, desculțul cu părul alb se lovi, într-o zi de vară fierbinte, de neiertătoarea moară: era chiar 16 august (2010) când îi comemorăm pe martirii Brâncoveni, domnitori porniți dintr-un sat aflat alături de domnescul Dobrețu. Îmi vin în minte niște cuvinte vechi, citite cândva de mine și rămase de neutitat; cuvintele lui Rabindranath Tagore: „Moartea nu stinge lumina; stinge numai lampa, pentru că au venit zorile”. Nicolae Truță n-a murit. El a urcat în strălucirea acelei lumini. A Luminii Neînserate – de unde steaua lui ne veghează ocrotitor-mustrător.
…Dar ce este rumoarea asta? Ce se întâmplă pe coridor? Se aude un vuiet straniu, ca un freamăt cosmic. Bate o aripă de planetă? Își scutură stelele vreo cometă? Și?… Și?…
Și pășește înăuntru, iată-l!, însuși Nicolae Truță, sărbătoritul nostru. În costumul său obișnuit de lucru, cu inconfundabila bască-tricorn ocrotindu-i fruntea înfierbântată de gânduri – așa cum îl știm din autoportrete și din fotografia de pe coperta IV a acestei cărți aflate în discuție. Sobru, îngândurat, cu privirea senină, care ne învăluie ca o binețe de taină. „Bună ziua, Maestre! Tocmai ne gândeam la tine. Ai sosit la timp. Poate ne spui ceva…” Privirea se rotește, ne învăluie pe toți cu o căldură ciudată, de parcă ar dori să ne vorbească: „Păi, nu v-a spus Elena, cealaltă memorie a mea? Sau Lucian?”. „Maestre, totuși… Să știi că picturile tale bucură multă lume; Elena ți-a organizat mai multe expoziții. Ți-a publicat și câteva albume de artă. Miresele tale sunt Miss România, cu șanse de a concura mai departe. Au apărut și volume de poezii (rămase în manuscris): Raiul meu e doar în vatră – iar acum, precum poți observa, aceste Poezii alese. Sau mai întâmplat și necazuri, poticneli…”.
Nicolae Truță surâde amar, de parcă ar zice: „Ce să vă fac? Eu v-am avertizat. Voi ce faceți?…”.
…Și până să răspundem noi, Maestrul dispare – efect al aceluiași miraj cosmic. El nu avea timp de răspunsuri. Nici nevoie. El pusese doar întrebări, cu nădejdea că vor rodi în răspunsuri pe măsură.
Mărturisesc că nici eu nu mă simt în stare, după ce i-am citit cărțile și i-am privit picturile, să aflu aceste răspunsuri; abia de ademenesc câteva – și nu știu de sunt cele mai potrivite.
Așa că simt și eu nevoia să mă retrag. O rog pe doamna Elena să mă conducă spre același coridor, din care mă voi catapulta la masa mea de scris – de unde vă urez succes la cercetarea, în continuare, a acestei minunate cărți de poezie, care seamănă cu o rodie coaptă, doldora de semințe luminoase.
La bună vedere!
Ion Andreiță
București, 3 februarie 2019,
De Ziua Sfântului și Dreptului Simeon,
Primitorul de Dumnezeu