Cunosc două categorii de poeți: unii care scriu poezie din snobism, încercând să trăiască din scris, și alții care trăiesc pentru a scrie poezie…Primii nu prea au talent și nici idealuri mărețe, citesc foarte puțin și se află în războiul de 100 de ani cu gramatica limbii române. Aceștia – câtă frunză și iarbă – au năpădit facebook-ul și își fac loc cu coatele, cumpărându-și protecția, făcând igiena spatelui diferiților ștabi din ierarhia poeziei, care pun pe primul loc câștigul material, în detrimentul valorii și al spiritului de care avem nevoie în aceste vremuri de cumpănă pentru țară.
Poeții de această factură se pozează cu nume grele ale literaturii românești, pentru a arăta maselor largi populare cine sunt ei, speculând cu dibăcie gustul trecător al unor grupuri de cititori neavizați, ca să nu spunem altfel.
Ei sunt foarte prolifici, scriu carte după carte, fac antologii care se vând la kilogram, atrăgând de partea lor zeci de poeți obscuri, dornici să fie publicați contra – cost, și nu m-ar mira ca într-o bună zi să auzim că, în Piața Matache, kilogramul de poezie echivalează la preț cu kilogramul de carne asiatică de porc, fără colesterol. Uneori, acești impostori reușesc să-și vândă „marfa”, ce-i drept, în medii obscure, exacerbând sentimentul naționalist, schimonosindu-se , dând din mâini și din picioare și făcând tumbe, pentru a stoarce niscavai aplauze și pentru a se păstra în grațiile unor specialiști în materie care, la rându-le, închid ochii pentru ceva gologani…
Numărul acestor pseudo – poeți este destul de mare și în creștere, dar – deși par a fi la modă – ei nu dăinuiesc, fiind ca niște fluturi pe lampă care pier la câteva adieri veritabile de vânt… Dispar în neant, așa cum au apărut, destinul aruncându-i exact acolo de unde au venit, în propriul lor netalent și în propria-le incultură.
Cei care trăiesc pentru a scrie sunt poeți remarcabili. Muncesc din greu, se frământă necontenit pentru a cristaliza o idee, citesc mult și scriu foarte puțin, pentru a da viață poeziei care zace în ei latent…Sufletul lor este într-o continuă fierbere, de la o zi la alta. Eul lor pare să fi dispărut, ei nemaitrăindu-și viața proprie, devenind astfel prizonieri ai poeziei. Mijloacele lor de exprimare sunt elegante, operând cu sinceritate, atunci când vor să fie radicali, dar și cu discreție, atunci când e vorba despre talentul lor, fiindcă ei se dizolvă în poezia lor până la contopire. Nu vor avea, perioade mari de timp, succesul material al celor din prima categorie, însă au șansa să atingă culmile poeziei, devenind mai devreme sau mai târziu poeți în toată putere cuvântului.
Un astfel de poet este Nicu Cismaru care – iată – se află, după o viață de poezie, „doar” la al treilea volum, acesta de azi purtând un nume tare frumos… „Resturi de Paradis”. Aceste Resturi de paradis sunt însăși poemele sale, care vin să amelioreze Iadul în care ne ducem viețuirea, lăsându-ne să înțelegem că iubirea există, așa cum există și mântuirea prin poezie.
I-am îndrăgit poezia încă de la primele versuri pe care le-am auzit și citit și, după fiecare poezie, am rostit sinelui meu: „Iată Poetul”. Iată un poet care, deși are un verb strălucitor, dă dovadă de modestie. Lucru rar în astfel de vremuri în care poeții, mai mari sau mai mici, își pun decorațiile pe toate rețelele de socializare, în piept, pe gât, pe pereți , în dormitorul iubitelor și soacrelor etc.
Modestia lui Nicu Cismaru este dublată de cochetărie și ingenuitate:”Femeie de mister și de esență, / Pierdută floare-a mea mult de departe, / Narcotizați cu doze de absență, / Ne prăvălim pe strofele din carte.” (Femeie de mister și de esență). Oare câte doze de iubire ne trebuie, oameni buni, ca să redevenim ceea ce am fost meniți ca să fim, adică ființe după chipul și asemănarea lui Dumnezeu? Și apoi, copleșiți de iubire, „să ne prăvălim pe strofele din carte?”. Nu-i așa că mulți dintre dumneavoastră ați fi dorit să scrieți aceste versuri?
Din păcate pentru noi, trebuie să ne amintim vorbele lui Țuțea, care spunea despre geniul lui Nae Ionescu, în felul următor: „Eu mă screm și lui îi vine!” Îi vine, doamnelor și domnilor, pentru că Nicu Cismaru este un poet până în măduva oaselor. În versurile lui simțim palpitația unui ră-suflet înzestrat, născut și nu fabricat pe bandă rulantă de unii așa-ziși critici de artă, de-a pururi expirați, care își înlocuiesc neputința și eșecul, cu titlul de „Mari descoperitori de talente”, mânați și ei de dorința de „ a câștiga un ban cinstit”.
În poezia lui Cismaru ai să regăsești problemele esențiale ale omenirii, măcar de la Aristotel încoace: dragostea, umanismul, credința, nădejdea, speranța, morala…El nu ne impune anumite idei salvatoare, așa cum fac alții, propunându-ne o poezie militantă, ideologică, într-un sens sau altul… El cântă sau plânge, visează ori este dominat de luciditate, iubește, apoi face ce vrea, conform preceptelor Sf. Augustin. Își cântă patria, fără a pune vitriol pe cuvintele care-i definesc patriotismul, moare și învie deopotrivă, este înger și demon, în aceeași măsură… „Ascultam luna cântând liturghia nopții, / și Dumnezeu cobora în iadul acesta / unde eu sunt câteodată înger, / câteodată demon”: (Resturi de paradis).
Nicu Cismaru ne cucerește așa de ușor, pentru că el nu caută să ne cucerească…El cântă precum ciocârlia, fără să fi învățat de undeva, el este creștin, pentru că așa s-a născut, nu trebuia să-i bage cineva creștinismul în cap… Deși, uneori, utilizează și cuvinte în aquaforte, el este român, fără să se bată cu pumnul în piept și nu strigă asta pe toate drumurile, conștient de faptul că naționaliștii din interes privat sunt cei mai proști patrioți, cum ar zice Patapievici… „Se simte-n aer fumul, miroase-a foc și jale, / Miroase-a sânge tânăr în Dacia latină, / Se tot dezbat în dodii probleme sociale, / Politica din țară miroase a latrină” (Doamne, dă-ne minte).
Poetul Nicu Cismaru ne mai spune, prin poemele sale, că nu avem modele, că ni s-a întors țara cu fundul în sus, că ni s-au inversat valorile, că aplaudăm și chefuim la înmormântări și, probabil, plângem la nunți și botezuri… „Când vântul nu mai plouă cu petale, / Și pomii primeniră frunza toată, / Ne mai cinstim cu câte-o-nmormântare, / Mai fermi și mai deciși ca niciodată.” (Se ieftinește dreptul de-a muri).
În această lume tulbure, autorul Resturilor de paradis, caută claritatea, conștient de faptul că nu o va găsi niciodată, pentru că – nu-i așa?- „ În tristețe, totul are două fețe. Nu poți fi nici în iad și nici în rai, nici în viață și nici în moarte, nici fericit și nici nefericit. Un plâns fără lacrimi, un echivoc fără sfârșit.” (Emil Cioran – Amurgul gândurilor). Așa și în poezie… Nu găsești certitudini, ci îți adâncești incertitudinile, în ciuda strigătului către claritate a lui Nicu Cismaru: „Când peste tot neghina se cultivă, /, E timpul, Doamne, să trăim mai clar.”( E timpul, Doamne”). Sau „Noi trăim să murim / într-un pseudonim”. (Murim în pseudonim). Aviz poetului vâlcean Radu Mihăilescu: Grăbește-te, nene, să semnezi cu numele tău adevărat, Gruițoiu, fiindcă există riscul, fie și peste 100 de ani, să mori într-un nefericit pseudonim…
Volumul „ Resturi de paradis” semnat de ziaristul și scriitorul Nicu Cismaru este încărcat cu multe poezii grele de substanță în care ai să găsești câte un pian care plânge, câte-o flașnetă din rai, nunți pe valuri, lacrimi în ochi de hârtie și chiar imbecili politici care mușcă din statui, poetul deplângând astfel soarta patrimoniului istoric care, din neglijența și disprețul autorităților, se degradează cu fiecare zi care trece: „Orașul e servit cu poftă mare, / Pe scări în farfurie să se suie, / S-ajungă felul doi la fiecare, /La felul întâi mușcând câte-o statuie.” O metaforă fascinantă, de zile mari, care ar trebui să ajungă pe masa șefilor de la cultură, puși-vai de noi! – pe criterii eminamente politice.
Oameni buni, Nicu Cismaru este un poet adevărat. Poezia lui e poezia sufletului, izvorâtă din suflet și vibrând în suflete. Îl felicit pentru noul său volum și îi mai spun că este un demn urmaș al lui George Țărnea, care a rămas în „veșnicia muririi”, adică în viață (iată o altă sintagmă cioraniană), în special, prin poezia sa de dragoste.
Dumitru Sârghie
Cati bani castiga pe acest volum de poezii?