Încerc să-l privesc pe Nicușor Dan cu ochii minții, ca pe un om adevărat, nu ca pe un zeu: cu virtuți și slăbiciuni, cu momente de claritate și momente de ezitare. Încerc să-i urmăresc bâlbâielile, să-i surprind incoerențele, să-i critic răspunsurile neterminate. Și totuși, el, uneori, printr-o vorbă simplă, plină de firesc, mă face să devin mai indulgent, să înțeleg că omul care stă în fața noastră se zbate între responsabilitate, imperfecțiune și neputință…
Mă întreb ce fel de președinte avem și ce înseamnă asta pentru noi: pentru granițe, pentru război, pentru dronele rusești, pentru poziția României între Est și Vest. Știu: l-am votat cu toată inima, căci alternativa Simion, prorusească, ar fi fost dezastruoasă. Și, totuși, uneori, mă simt derutat, confuz, apăsat de neliniște, de viitorul copiilor și nepoților mei. Incoerențele președintelui meu îmi dau frisoane…
Poate că aceasta este plata mea ca tată, bunic și ziarist cu ștate vechi, pentru a iubi echilibrul și rațiunea: să recunoști imperfecțiunea și scăderile umane, fără să-ți pierzi speranța. Să critici, fără să urăști. Să fii om, cu toate dilemele și contradicțiile care-l fac pe Nicușor Dan uman. Până când, oare?
Doamne ajută!
Dumitru Sîrghie
