Chemarea care leagă românul de poezia vieții nu are nevoie de explicații. Scriem poezie pentru a nu fi „absorbiți de imensitatea abisului care ne înconjoară”, cum ar spune ultimul gândirist Pan. M. Vizirescu. Viețuirea, cu amurgurile și zorile ei, specificitatea, sensibilitatea și ospitalitatea de care dăm noi, românii, dovadă, pământul natal care ne salvează conștiința atavică, rostul existențialist al poporului român, nădejdile, iubirile și tristețile, durerea țărânei și a vetrei primordiale, iată, oameni buni, teme lirice care au adăstat pe masa juriului la Ediția a-XV-a (una jubiliară) a Festivalului internațional de poezie și epigramă de la Mizil, manifestare păstorită de doi profesori întru românism, Victor Minea și Laurențiu Bădicioiu. Un maraton on-line al epigramei (care, în fond e esența poeziei ținută la sticlă mică), în cadrul căruia a fost încoronat un epigramist de excepție, brașoveanul Nae Bunduri, și al poeziei, care a adus pe firmament nume necunoscute, capabile de performanță.
Într-o lume în care sensibilitatea, arta și cultura, sunt ținute la temperaturi scăzute, Festivalul de la Mizil, cu luminile, dar și cu umbrele sale inerente, ne demonstrează că, după 15 ani de la zămislire, se poate lupta cu armele spiritului pentru înălțarea morală a neamului românesc, demonstrând că speranțele nu mor niciodată. Dar poate că ar fi mai indicat să închei cu definiția dată acestui eveniment, care are unicitatea lui, de către celebrul caricaturist, prieten al Mizilului, Mihai Pânzariu PIM: „Festivalul de la Mizil este o congregație a minților deschise și a inimilor calde!”
Notre respect, Victor Minea și Laurențiu Bădicioiu!
Dumitru Sîrghie
