Am ieșit, de curând, dintre betoanele citadine, pentru câteva zile. Așadar, alerg, în ritmul mașinii, printre câmpuri, în căutarea acelor frumuseți din copilărie – lanuri de grâu și ovăz date în pârg și brodate cu fâșii, mai late sau mai înguste, de maci.
În fața unui asemenea tablou pictat de Dumnezeu, uit de toate neîmplinirile vieții. Ba, mai mult, se naște în mine un soi de egoism: nu mă interesează dacă este secetă sau ploaie, dacă se face mai mult sau mai puțin grâu anul acesta – eu nu vreau decât să-mi bucur sufletul… Dintotdeauna, m-au fascinat macii cu fragilitatea, gingășia lor, cu roșul lor pur. De data aceasta, ochii mei aleargă mai repede decât roțile mașinii, în căutarea peisajelor cu maci. Aleargă și obosesc, de atâta căutare. Nu mai sunt maci!
Din când în când, câțiva maci adunați sau răzleți sunt departe de a-mi împlini bucuria de altădată. Mă simt sedusă și abandonată de către macii mei. Din sufletul meu zbuciumat și el de atâta alergare, țâșnește un gând rostit cu voce tare: „Nu mai sunt maci! De ce nu mai sunt maci?” Nu aștept răspuns, de aceea, atunci când vine de undeva, foarte aproape de mine, tresar: „Fiindcă se erbicidează”.
Abia atunci realizez că lanurile cele mai bogate sunt cele fără maci. Adică , cei care ne scurtează zilele cu chimicalele din pâinea noastră cea de toate zilele ne ucid și macii? Nu-i destul că ne ucid trupul, ne ucid și sufletul? Vă implor, mă trezesc vorbind de una singură, lăsați-ne bucuria sufletului, cel puțin. Nu ne mai ucideți macii!
Prof. Elena Sîrghie
