O cină romantică, la invitația soției unui politician prost!

În calitatea mea de jurnalist, cu oarece experiență într-ale politichiei locale, nu accept, sub nicio formă, ca – atunci când îi pun întrebări incomode unui candidat ori unui politruc local, să primesc replici de genul „Cine te-a plătit, bă, să-mi pui întrebările ăstea?” sau „De ce îți place, bă, să fii coada de topor a lui X sau Y?”

Grație experienței mele, nu de puține ori am avut posibilitatea, psihologic vorbind, să surprind și să aprofundez fețele unor astfel de proști solemni, care preferă să le pui întrebări comode și să răspunzi tot tu la ele, fiindcă – nu-i așa? – ei sunt ocupați cu construirea viitorului nostru de aur.

Ipochimenul care-mi răspunde la întrebări prin alte două întrebări, așa cum am subliniat mai sus, trece prin mai multe stări. Instinctual, pentru început, el alege să respingă acele întrebări „tendențioase”, așa cum, în toată cariera lui, a ales a avea, între a fi și a avea! El este atât de prost pregătit, încât trebuia să aibă…, ca să-și poată cumpăra pozițiile politice și administrative. Apoi el este atât de înfricoșat de fărădelegile pe care le-a comis, încât i se pare că orice răspuns la genul de întrebări pe care i le-am adresat înseamnă, de fapt, o confirmare a infracțiunilor sale. Infracțiuni care nu mai constituie de mult un secret, fiindcă – nu-i așa? – omul în care a stat ascuns până acum „eroul” nostru s-a dat la o parte și individul a rămas gol-pușcă în realitatea-i proprie.

Și atunci, între prostia de a nu răspunde la întrebările puse și hărnicia-i proletară de a se stropși la ziarist (oricare ar fi el) și de a-l acuza pe acesta de necredință și neprofesionalism, el alege varianta a doua. Adică, pe cea mai proastă!

În definitiv, un ziarist, cât de cât pregătit, nu e procuror. Nu anchetează! El întreabă. Iar dacă preopinentul are proprietatea cuvintelor răspunde. Mai ales că întrebările sunt puse, îndeobște (în această epocă a vitezei), on-line, în scris (deci nu mușcă și nu au nici spectatori), iar răspunsurile pot fi „rezolvate”, cu ajutorul familiei și al clienților lui, în 24 sau chiar 36 de ore!

Astfel de politruci proști, dar înfipți adânc, ca o căpușă, în ugerul timpului, sunt destui în județ și în țară. Slavă patriei care îi are! Ei nu vor întrebări care să le tulbure neputința, ci doar întrebări care să le flateze prostia.

Mă întreb, ce s-ar fi făcut o astfel de nulitate politică, dacă i-aș fi pus întrebările în direct, pe sticla TV, la o oră de vârf? Doamne, l-ar fi văzut, în sfârșit, soția sa cât e de prost și – cu siguranță – aceasta m-ar fi invitat la o cină romantică, în parfum de lumânări viu colorate și în acordurile de pian ale lui Richard Clayderman, la unul dintre restaurantele pe care „prințesa moștenitoare” îl administrează cu succes!

Și atunci, „doamna scumpă” mi-ar șopti, la ureche, printre lacrimi, ce înseamnă această rimă tragică din istoria publică a politrucului-consort: CARTE-PARTE!

Dumitru Sârghie