AcasăPANTA REI
Array

PANTA REI

Harul sociologului Gheorghe Geantă de a scrie literatură l-am descoperit cu mulți ani în urmă, când mi-am permis să scriu o cronică despre prima lui carte, care a apărut sub titlul „Eterna regăsire”. De altfel, volumul de față, intitulat sugestiv PANTA REI, este o ediție revăzută și consistent adăugită a acelei cărți de debut, care a lăsat în urma ei, o impresie frumoasă, ca o rază de lumină, în penumbra – aripă neagră – ce coborâse, paradoxal, deasupra literaturii din Olt, după anul 2000.

PANTA REI este o carte alcătuită din mai multe povestiri, legate între ele, toate curgând într-o perfectă ordine cronologică, care obligă cititorul s-o parcurgă „da capo al fine”, ca pe vremuri, și nu „pe sărite”, așa cum se citesc astăzi, în secolul vitezei, cărțile.

Deși Gheorghe Geantă este un sociolog cu mare experiență profesională, ca scriitor știe să se debaraseze de termenii tehnici, specifici meseriei sale, scriitura cărții fiind una rânduită în stil clasic, totul curgând cristalin înspre inima Măriei Sale, Cititorul și – de ce nu? – înspre eternitate.

carte geanta fataAvând în vedere faptul că Gheorghe Geantă face și niște dezvăluiri importante cu privire la anumite momente cruciale din timpul Revoluției de la 1989, în istorisirea sa, este nevoit să joace mai multe roluri (de povestitor, autor și personaj), deși – în toate ipostazele – el îl reprezintă pe protagonistul acestui volum, volum care este și document și literatură. Document – în sensul relatării unor evenimente care țin de istoria contemporană, și literatură – în accepțiunea tradițională a cuvântului.

Dacă numele bravilor aviatori și eroi pe care autorul le-a cunoscut prin bazele militare prin care s-a preumblat cu familia (având în vedere că tatăl său a fost cadru militar de aviație), numele unor turnători, ofițeri de securitate și instigatori, cu care a avut de-a face în cariera sa, au fost camuflate discret, utilizând anumite pseudonime, el asigurându-și astfel un fel de protecție juridică. Astfel, Gheorghe Geantă folosește în cartea sa o tehnică specială, vorbind despre sine, când la persoana întâi, când la persoana a treia, reușind – prin acest procedeu – să spună totul, fără să dea socoteală cuiva, cu bani și relații sus-puse, căruia i-ar trece prin cap să-i intenteze vreun proces de calomnie.

Ceva asemănător am citit și în cartea sociologului bucureștean, universitarul Sorin Rădulescu, REVOLUȚIA CA SPECTACOL. O carte valoroasă, mult mai tehnică și, deci, științifică, concepută sub formă de jurnal, lipsită însă de fiorul literar pe care ți-l insuflă cartea concitadinului nostru Gheorghe Geantă.

Așadar, Tudor Nițu, alias Tudor al lu’ Marin al lu’ Șule, țăranul școlit, dar „neadaptat la lumea modernă și cosmopolită”, este însuși Gheorghe Geantă, cel care-și povestește viața unei ziariste (fostă chimistă), pe care el a luat-o la ocazie, în timp ce se îndrepta spre obârșiile sale, acolo unde era invitat la o sărbătoare a „Fiilor satului”.

Violeta Dioșteanu o chemă pe ziaristă și ea lucrează la Revista „Rădăcini”, după ce fabrica la care profesase, până atunci, ca inginer chimist, a dat faliment. Fostă studentă la Iași, îndrăgostită de Copou și, ulterior, măritată cu un lăcătuș, care a murit de alcool și de gelozie, Violeta Dioșteanu îl trage de limbă pe „fiul satului”, iar acesta se lasă dus de val, își dezleagă baierele inimii, precum un personaj sadovenian, derulându-și povestea vieții, chiar dacă învățase destul să tacă, „pe vremea împușcatului”.

Deși intelectual cu diplomă, Tudor Nițu, zis și Teo, nu se sfiește să spună că „intelectualii sunt plini de angoase, de anxietăți, de complexe, de aroganță”. De aceea, preferă postura țăranului înțelept și, atunci când ziarista îl imploră să vorbească despre satul natal, fandează ușor, eschivându-se cu modestie: „Adică să vă plictisesc și să devin ridicol, nu?”. Și asta după ce sociologul din Tudor al lu’ Marin al lu’ Șule i-a spus însoțitoarei sale că visează „la o căsuță undeva la țară, cu ronduri de flori, cu porumbei și păsări în curte” și s-a autopersiflat cu măiestrie, tocmai pentru a capta interesul ziaristei cu privire la povestea vieții sale: „Ați auzit vreun bătrân să vorbească urât despre copilăria sau despre adolescența sa?”

Și de aici înainte totul a început să curgă… Povestea lui Teo rulează domol, în ritm cu Dacia lui veche și alături de o ziaristă tânără dispusă să-l asculte. O poveste spusă din inimă și cu fața la destin. Țăranul școlit îi spune doamnei despre locurile în care și-a petrecut copilăria, despre Pleașov, satul inimii sale, și despre celelalte sate dimprejur: Saelele, Râioasa, Salcia, Uda, Mândra etc.

Personaje moromețiene pigmentează povestea, într-un mod cu totul și cu totul feeric, iar numele lor marchează magnific universul rural al așezărilor din Teleorman (Pădurea nebună): Pește, Meiroșu, Urdărea, Șulea, Fusulan, Țivilu…

Parafrazându-l pe scriitorul timișorean Claudiu Iordache, am putea spune că, pentru Gheorghe Geantă, casa părintească este „mirosul sângelui pe care, oriunde mergi, îl iei mereu cu tine”.

Întoarcerea, prin memorie, la cuibul părăsit, fără de voie, îl așează pe Gheorghe Geantă în galeria scriitorilor noștri slătineni recunoscuți: Nicolae Fulga, Aurel Gagiu, Viorel Dianu, Ion Georgescu și chiar Paul Dogaru, cel care, deși a fost un scriitor al introspecției psihologice și filozofice, nu s-a îndepărtat de rădăcinile sale rurale și de etica țărănească, pe care, iată, o semnalizează salutar și sociologul companiei ALRO SA, scriitorul Gheorghe Geantă.

„Rană” care nu se vindecă niciodată, părăsirea casei părintești a rămas pentru tânărul care a plecat în București, la Facultate, o sursă morală și moralizatoare pentru generația asta post-revoluționară, care nu mai are rădăcini, nu mai are idealuri, nu mai are modele…

Casa mică din chirpici și calupi din pământ uscați la soare și amestecați cu pleavă, ogeac sau vatră, bucătăria de vară și de iarnă, lăzile cu mălai și făină, lavița cu vedrele de aramă pentru apă, chepeangul podului cu faguri de viespi și pânze de păianjen, odaia bună pentru musafiri, patul de lemn cu picioarele solid înfipte în lut, rogojina lucie, cerga, căpătâile patului și saltelele umplute cu paie, patu’ ăl bun cu tăblie, lacra, lada de zestre a mamei sale, cu macaturi frumos stivuite, masa mică rotundă și șchioapă, pe care se revărsa, în epocă, mămăliga ce avea să explodeze în 1989, lampa cu gaz, la lumina căreia viitorul sociolog a citit primele cărți, salcâmii bătrâni, care au asistat fremătând solidar la bucuriile și dramele familiei sale, tugi de cucută, soc și bălării (jungla copilăriei tuturor copiilor de la țară), pătulul din lemne de alun, mai tot timpul gol – iată, dragi cititori, cum își regăsește Gheorghe Geantă virtuțile în rădăcinile neamului său. Fiindcă – nu-i așa? – Revista Rădăcini, la care lucrează chimista-ziaristă nu se numește așa cu totul și cu totul întâmplător. E un simbol, care apare din când în când în această carte, pentru a ne aduce aminte că, fără rădăcini, ne pierdem urmele prin istorie…

Deși sociologul a călcat și el, ca și noi ceilalți, pe cărările acestei lumi automatizate, disperate și ultramodernizate, din punct de vedere al tehnologiei, sufletul i-a rămas alături de spiritul rural, alături de învățăturile și înțelepciunea înaintașilor săi țărani.

Preotul și doamna învățătoare erau instanțele morale ale copilăriei sale, deși el se plimba cu cercul sau bătea voinicește o minge de cârpă. Nici seceta din 1958 nu i-a scăpat din memorie: „S-a înrăit lumea, s-a făcut a dracului, o să ne mâncăm unii pe ceilalți”, prevestea parcă vremurile de azi vecinul său Ion al lu’ Bulgaru’. Nici paparudele, nici țigăncile tinere și oacheșe n-au fost uitate. Nici pe Neală al lu’ Poașcă, pe Ion al lu’ Bimbașu, pe Costel al lu’ Fiță, pe Moș Florea lu’ Cuculete, pe Marin al lu’ Curdăsac, pe nimeni n-a uitat eroul nostru principal. Mergea des la scăldat cu tovarășii săi de hoinăreală, unde se procopsea cu „un pui de râie”.

Mergea desculț la Cetate, pe coama cea mai înaltă a dealului, de unde vedea Dunărea, până dincolo de bulgari. Asculta de la bătrânii satului povești, cu bătăliile dintre turci și cazaci, în Raiaua de la Turnu. Viitorul sociolog privea cu atenția mărită la orgoliile și moravurile țăranilor, la daraverile lor. Făcea focuri pe deal cu flăcăii, întrezărind legătura ancestrală a omului cu natura. Izmenele făceau parte din ținuta zilnică… Din cânepă sau din in. De multe ori și-a rupt izmenele și și-a zdrelit picioarele. Iarna purta ițari din aba și cojoc de oaie, iar în picioare avea gumari sau opinci. El avea niște opinci mai boierești, din gumă roșie…

Deseori, mânca azimă goală și bea apă de izvor. Îi plăcea pâinea la țăst și ciorba de țucură din oală de lut. Trăgea cu ochiul la sticla de țuică din boambe. Îl încântau cerul înstelat de deasupra lui, aroma câmpului, cântecul greierilor, scârțâitul carului, răcoarea plăcută a nopții și respirația sacadată a boulenilor… Participa, cu drag, la muncile câmpului. Despre câte un licean care nu dădea bună-ziua la oameni se spunea în felul următor: „Fi-ar liceul iacacui, că rău l-a prostit!”, iar unchiul Stan de la Uda le vorbea despre război: „Ați auzit, bă, voi, de Oarba de Murăș? Bă, crescuse Murășu’ de-atâta sânge! Secerau mitralierele ca secerătoarea grâul.” Nașterea, dragostea, moartea și rânduielile satului românesc – iată ce tratează primele două părți (capitole) ale volumului de față…

Tudor al lu’ Mărin al lu’ Șule tot povestea, iar ziarista văduvă, în blue-jeans Levi Strauss și „înparfumată” cu parfum din gama Chanel, cea care avea acel har minunat de a asculta, chiar asculta. Cu un interes aparte… Drumul avea însă să se termine, doamna trebuia să coboare într-un anume loc, iar țăranul-sociolog trebuia să-și vadă de treburile lui. Să onoreze, ca om învățat, sărbătoarea „Fiii Satului”.

carte geanta versoDar povestea curge mai departe cristalin, precum izvorul din copilăria sa. Veni și vremea colectivizării… Colhoz, cooperativă, pământ, semințe, perceptori, cote, fonciere, vite, ruși, geaceuri, visul american… Mijeau binefacerile comunismului, atât de frumos ironizate de către Cuniță a lu’ Fusulan: „Păi, dacă suntem toți boieri, cine mai dă cu sapa, cine mai ară, cine mai rânește la vite, cine mai dă cotele, ai?” Ghiță al lu’ Pește, Vocea Americii, Crăciunul și Anul Nou, șorici și bășica porcului, traiste, bice, aciole și sorcove de busuioc, carne friptă, caltaboși și cârnați… Zeamă de varză, ardei copt pe jărăgai, murături asortate, praz suculent, mujdei de usturoi, ridichi negre și… orizonturi roși. Viața merge înainte. Tovarășii cu „lămurirea” de la Raion, steaguri roșii cu seceră și ciocan, Votați fedepe!, Căcărează – președinte de CAP, chiaburi, exploatatori nemiloși, comuniști… Spunea Tușa Irina: „Nu i-ar mai ține pământul de nenorociți!”

Țăranii își ascundeau vedrele de aramă, căldările mari și țoalele, de agenții în civil ai comuniștilor, ai căror urmași ne priveghează și astăzi destinul. Copilul privea mirat cum își pierd oamenii rădăcinile. GAC, tovarăși, Gaz-uri, șefi de atelaje, Ilenuța tractorista, lăutari în costume populare, care cântau viața nouă-mbleșugată. Trăiască RPR!, Trăiască PMR!, Trăiască Prietenia româno-sovietică!, și, din nou, școală, traista de cânepă, cămăși și izmene, oameni care vorbeau în șoaptă și așteptau americanii. Urmează deportările și închisorile comuniste…

Dar viața merge înainte… Totul curge! Adolescența și prima tinerețe și-a petrecut-o printre aviatori și avioane – păsări mari, sclipitoare. La Ianca, la Brăila și Craiova – aerodromuri militare. Tatăl – subofițer de aviație. Apoi, alt aerodrom: Siliștea-Gumești! Matricea spirituală a lui Moromete. Obârșia lui Marin Preda. Cravata roșie, lozinci și poezii patriotice. Vine Caracalul. Un oraș fascinant! Minunile Caracalului! Radu Șerban, Marius Bunescu, Virigil Carianopol, Silviu Stănculescu, Ion Musceleanu – personalități ale orașului în care s-a răsturnat „Căruța cu ploști”, nu cu proști… cum spune legenda.

Deveselu! Al nouălea sat de la Dunăre. Blocurile MAN. Baza aeriană de la Deveselu, construită pe o suprafață de 700 de ha. Câteva date tehnice despre această bază aeriană, concepută cu suport sovietic. Pe Teo l-au fascinat MIG-urile, în toate variantele lor.

1958, Deveselu, România, prima escadrilă de avioane de vânătoare supersonice. Viața și moravurile militarilor din Colonie. Amintiri despre opoziția României față de invadarea Cehoslovaciei și despre niște legendare tunuri cu laser ale Armatei Române… Patriotism. Geostrategie. Zboruri de noapte ale piloților. Simulatoarele de la sol, pista, hangarele, biutele, baleajul, radio, stație de transmisiuni, turn de control, punct de comandă, centrul de parașute, depozite de combustibil, muniții și rachete, stație meteo, infirmerie, popotă, celule și pătule. Clubul și biblioteca cu bogata literatură rusă… Oameni deosebiți, ofițeri neînfricați – iată atmosfera și spațiul spiritual și moral în care – copilul de ieri se pregătea pentru facultate.

Sociologie… Ucenicie într-ale filozofiei marxiste. Student fără cartelă. Epoca de aur a alimentației raționale. Construirea cu succes a societății multilateral-dezvoltate, Scânteia Tineretului. Grupurile hippies. Dezrădăcinarea – în toată plenitudinea ei. Dușmani ai poporului, relocarea țăranului la bloc. Județeana de partid, Periprava, Bumbești-Livezeni. Agricultori și salariați ai fabricilor – statut dublu. Proletari din toate țările, uniți-vă!

Sociologie pe teren. Călătorie de studiu, în mândra noastră țară comunistă. Cazare în Castelul Racotzi, Mausoleul de la Oarba de Murăș, localitate despre care îi povestise cândva unchiul Stan.

În 1978, a murit sociologia ca disciplină, trăiască sociologia din uzină! Sau de duzină… Sociologia comunistă, aflată la o distanță de ani-lumină față de sociologia din perioada interbelică… Teo – sociolog în industria socialistă, ALRO Slatina.

15 decembrie 1989. Începe noaptea ciomegelor. Figurativ vorbind, aceasta continuă și azi… Neamțul Verner cunoștea limbi străine și știa să danseze step. Politica PCR: diminuați la maxim importurile de tehnică și tehnologie! Cele 3R: Recuperare, Recirculare, Revalorificare! Europa Liberă. Cântarea României. „Umilința, cumințenia, alinierea și supușenia făceau parte din ființa noastră națională. Nimeni nu mai credea că va exploda mămăliga!”, scrie Tudor al lu’ Marin al lu’ Șule, adică Tudor Nițu, adică Teo, mai clar – Gheorghe Geantă.

Izolare absolută. Granițe închise. Securiști și dispozitive de ascultare, tovarășe inginer, pardon – tovarășe maior!, activistul de partid care bea, mănâncă și regulează, dar nu plătește. Profilul securistului pe timpul Revoluției de la Timișoara. Perestroika, Iliescu, comunism cu față umană, democrație originală, gărzi patriotice, Lambada, confecționare de bâte, pentru spinările „huliganilor” de la Timișoara și – din nou – tovarăși strâns-uniți în jurul partidului și conducătorului iubit!

Totul curge: schimbarea la față a lichelelor, oameni de bine, securiști buni, securiști răi, informatori odioși, comuniști cu față uman, revoluționari, milițieni de omenie, teroriști… Ce-ai făcut în ultimii cinci ani?, Fraților, am scăpat de tiranie!, FSN, CFSN, Iliescu, Coposu, Diaconescu, Câmpeanu, sula în coaste, Brucan, monarhie, partide istorice…

Iată o carte impresionantă pe care a scris-o, cu inima scriitorului, dar și cu rațiunea sociologului, Gheorghe Geantă. O carte despre copilărie, despre eșecul trecutului, despre zorii eșecului prezentului, despre speranță și despre viitor. O carte despre înrădăcinare și dezrădăcinare. Despre istoria agravantă pe care autorul a trăit-o și încă o trăiește, odată cu contemporanii săi. O carte despre acest zbuciumat colț de lume numit România, în al cărui humus valah democrația nu reușește să prindă rădăcini…

O carte prin care se demonstrează că puterea diavolului nu este decât puterea oamenilor de a face rău și, de aceea, întoarcerea – din când în când – la rădăcini, la valorile morale și spirituale strămoșești, este mai necesară ca oricând. Întoarcerea acasă în universul rural, ca o pasăre care nu-și devoră niciodată cuibul…

PANTA REI – o carte în care se poate regăsi orice român de bună credință!

Dumitru Sârghie – ziarist


- Advertisment -

Most Popular

Recent Comments