Cu puțin timp în urmă, am auzit pe cineva vorbind despre viață ca despre un chin, ca despre ceva inutil. Să nu mai vorbesc de cazurile de suicid, bizare și de neînțeles, care m-au cutremurat tot timpul. Toate astea m-au forțat, m-au determinat să scriu această „Pledoarie pentru viață”. Viața, această unică, miraculoasă și fascinantă realizare a Universului, nedefinit încă, în care trăim, sau creația divină a aceluiași Univers, prin înțelepciunea și puterea lui Dumnezeu.
Viața, acest atribut determinant al existenței sălășluiește miraculos, de câteva milioane de ani, în timpul și spațiul, nedefinite, ce dau contur imaginar Universului. Nimeni nu a trecut prin viață fără griji și probleme, care sunt inerente, dar cum viața este unică, nu o putem trăi de două ori, trebuie să trecem orice obstacol cu credință și încredere, chiar dacă de multe ori ne chinuim. Nu trăim degeaba, cum spun unii! Tocmai unicitatea vieții ar trebui să ne îndemne să o trăim din plin, să ne bucurăm de ea cât putem. Este frumoasă viața, dar trebuie să o prețuim și să o trăim frumos.
Orice piedestal pe care vom încerca să ne urcăm, spre a ne dovedi superioritatea de orice fel, se va dovedi a fi din nisip. Toți avem nevoie de ceilalți, nu putem trăi unii fără ceilalți. Buni sau răi, inteligenți sau mai puțin, bogați sau săraci, fericiți sau mai puțin, tuturor ne este dragă viața și trebuie să ne bucurăm cu toții de ea. Viața ne aduce fericire tuturor. Fericirea este la fel de mare și pentru cel bogat și pentru cel sărac. Fiecare se bucură de valorile și bucuriile sale. Fericit e săracul căruia i s-a născut un fiu, fericit e cel ce a pus piciorul pe lună și fericit e cel ce și-a cumpărat un avion. Să nu privim pe nimeni de sus, iar dacă cineva are nevoie de ajutor să o facem. A face bine este o însușire a oamenilor valoroși, a celor cu principii sănătoase. Să nu tratăm pe cineva ca fiind un nimeni, fiecare are locul său, nu ocupă locul altcuiva.
Fiecare avem nevoie de liniște, de o strângere de mână, de o vorbă bună, de iubire. Să nu uităm asta. Precum rănile sufletești, rănile provocate de unii și alții dor, dar trebuie să le găsim o vindecare prin înțelegere și iertare, doar trebuie să dovedim că suntem oameni nu animale. Fiecare greșim, dar totul este să nu perseverăm în greșeală, ceea ce este grav. Să iertăm greșelile altora, să le dovedim că suntem mai buni decât ei, mai umani. Ura nimicește sufletele celor care o întrețin. Viața are și un mare secret, ne părăsește când vrea ea.
Ca o paranteză, trebuie să remarc că moartea este opusă vieții, fiind singura formă misterioasă de stopare sau de „transfer” (cine știe!?) a existenței umane, în alte planuri, lumi paralele. Moartea se respectă, nu se lasă cumpărată de nimeni, este deopotrivă pentru toți! Tocmai de asta, nu trebuie să lăsăm viața să treacă pe lângă noi, fără să ne fi bucurat cu adevărat de ea. „Ce repede se face târziu în această viață”, spunea cineva, și mare dreptate avea. Nu trebuie să lăsăm micile sau marile bucurii ale vieții, doar cu dorința acumulării de bogății. Aceste bogății sunt deșertăciune, dacă nu reușim să trăim frumos, bucurându-ne de rude, prieteni și de natura înconjurătoare. De ce nu înțelegem că ne naștem goi și plecăm cu ce avem pe noi, lăsând totul și întristare pentru unii. Eforturile fără limite și liniște, răutatea și stresul acumulat lasă urme profunde care ne vor costa. Trebuie să lăsăm ura și invidia, să ignorăm răutatea și invidia unora. Când ura încolțește în suflet uităm să trăim, să iubim și să fim fericiți.
Ura ne acaparează întru-totul, devine sclavul răutăților noastre, care ne macină viața până la epuizare. Trăim mai frumos când ne deschidem sufletul pentru iubirea semenilor, de a căuta să facem bine și atunci când nimeni nu ne cere asta. Doar așa trăim cu adevărat, când suntem de folos și altora. Trebuie să ne resemnăm cu ideea că suntem cu toții răi în sufletul altora. Să ignorăm această răutate a semenilor. Ne dor denigrarea unora și răul pe care ni-l fac, dar trebuie să avem înțelepciunea de a trece peste orice.
Dacă ne supărăm sau răspundem provocărilor putem pierde mai mult. Prețuind viața, ne prețuim pe noi ca oameni. Omul este cea mai inteligentă ființă creată în laboratoarele Universului și care reușește, încet, încet să-i descifreze tainele. E adevărat, de multe ori, înțelepciunea ne vine mai târziu, când viața e cam pe sfârșite. Atunci, abia atunci o prețuim mai bine, dar, de multe ori este prea târziu. Să nu ne cățărăm pe un munte de bogății, să rămânem cu picioarele pe pământ că nu se știe cât de aproape sau departe e sfârșitul!
Să nu ne considerăm deasupra tuturor și să lăsăm înțelepciunea să ne conducă pe un drum pavat cu bune intenții. Să fim moderați și îngăduitori cu tot ce se întâmplă în jurul nostru, imaginea de om trebuie să dăinuie dincolo de ființa biologică. Să nu uităm, să nu uitați niciodată: „Ce repede se face târziu în această viață!”
Maria Gh. Vulpașu
