Cu luminile și umbrele care mă caracterizează ca om de presă, iată au trecut aproape trei decenii de când am cutezat să intru în acest miraj al libertății de expresie care este, din ce în ce mai obnubilat și obturat de către cei care stabilesc dreptul de viață și de moarte al ziariștilor din țară și de pretutindeni…
Observ, cu tristețe că, de peste doi ani de zile, politrucii noștri de toate zilele s-au ascuns în dosul propriilor lor averi, la umbra doctoratelor lor false, a minciunilor și cuvintelor fără noimă, iar noi, jurnaliștii, ne-am predat, cu arme și bagaje, cu tot, devenind slugile lor de curte. Spun asta, referindu-mă în special la presa centrală, care este acaparată peste 90 %, fără a ocoli pe cea locală, care există fără a fi.
Realul brut și sfâșietor pe care, altădată, ziariștii neînfricați îl pipăiau, îl miroseau, îl priveau, îl auzeau și îl publicau, a devenit pentru mulți dintre ei (scârța-scârța, pe hârtie) normalitate și binefacere ale unui grup restrâns de jurnaliști-politruci, care aplaudă și delirează la pustiul ce s-a prăvălit peste poporul român.
România este ca o casă mare dărăpănată, în care se găsesc locuri și ascunzișuri calde, luminoase și confortabile doar pentru mahării puterii politice și pentru liderii presei aservite până în măduva oaselor.
Trăim într-o lume sfâșiată de contradicții, de grave compromisuri, de fetișuri și abandonuri de la misia sfântă a presei, de la conștiință, moralitate și credință. Avem un președinte aflat mereu într-o vacanță a spiritului, care rânjește a pagubă, tolănit pe „regatul” său, de o „peroadă” mare de timp, și care ne spune, fără rușine, că statul condus de el a eșuat. El zice, cu alte cuvinte, că suntem o țară fără de țară și nimeni nu dă socoteală pentru asta. Iar noi, presa, jubilăm și cântăm ode … odiosului și partidelor care ne guvernează.
Aplaudăm schizofrenia și depresia organismului social, nevroza neomarxismului și progresismului planetar, într-o frică și o lașitate fără de margini, pupând când dorsalele, când obrajii buhăiți ale/ai conducătorilor noștri… Consemnăm, din „patriotism”, minciunile lor consimțite, respirația lor nulă, mlaștina lor morală și „dorința lor josnică de posesiune”, așa cum spunea, cândva, Camus. Facem din toate nemerniciile lor virtuți și bravade…
Poate că a venit timpul ca și presa să dea socoteală în fața poporului român…
Dumitru Sîrghie
