Elegie pentru sufletul florii stinse
Soarele topise liniștea plecării,
iarba-și dezbrăcase sufletul pe vânt,
ne durea lumina, golul depărtării
mai plutea pe ape, ca un legământ.
Ascultai tăcută cântecul luminii,
crinul lăcrimase în ecou durut,
poate, peste umbră, aburul fântânii
își lăsase rece, ultimul sărut;
Poate, anotimpul, risipit în zare
ți-a vestit că noaptea, s-a ascuns de noi,
că tăcerea lyrei, astăzi, nu mă doare
și că drumul sorții, duce înapoi…
Visul nestatornic tulburat de lună –
flacără albastră prefăcută-n scrum,
îmi strivește umbra, căutând nebună
frenezia clipei ceasului de fum.
Spulberă tăcerea înflorită-n pleoape
spaimele bătrâne, patima de-acasă.
Universul ploii într-un vis încape
și purtăm pe trupuri haina luminoasă;
Cine să ne cheme, cine să ne-ndrepte ?
Lacrima curată, pe obraz se frânge.
Floarea se născuse. Trebuia s-aștepte
ceasul nestatornic care o va stinge?!
1975, Bârlad, România.
Poemul „Elegie pentru sufletul florii stinse” de Marian Raicu este o meditație lirică asupra efemerității vieții și a destinului inevitabil al dispariției. Poetul creează o atmosferă melancolică și solemnă, evocând o elegie a trecerii timpului și a sufletului florii – un simbol al purității și frumuseții trecătoare.
Prima strofă introduce un cadru al despărțirii și al golului care rămâne după o pierdere: „ne durea lumina, golul depărtării”. Liniștea este topită de soare, iar iarba, un simbol al vitalității, este „dezbrăcată” de sufletul său, ceea ce sugerează vulnerabilitatea naturii și a ființei în fața forțelor externe. Versul „mai plutea pe ape, ca un legământ” este un indiciu al fragilității legăturilor dintre noi și lumea din jur, evocând ideea că totul curge și se îndepărtează inexorabil.
În a doua strofă, poetul aduce în prim-plan imaginea crinului care „lăcrimase în ecou durut”, iar acest detaliu, alături de „aburul fântânii” care își lasă „ultimul sărut”, accentuează ideea morții iminente și a adio-ului inevitabil. Fiecare imagine aduce în atenție un element al naturii care plânge, suferă și își ia rămas bun de la ceva esențial, un ciclu perpetuu al pierderii și resemnării.
Cea de-a treia strofă, în ton cu rezonanțele elegiace ale întregului poem, sugerează o formă de acceptare a destinului. „Tăcerea lyrei” nu-l mai doare pe poet, iar „drumul sorții, duce înapoi”, un semn că timpul are o ciclicitate inevitabilă, ducând mereu spre un punct final. Tema timpului este prezentă și mai apăsat în următoarea strofă, unde „visul nestatornic” este perturbat de o lună care devine flacără și apoi scrum, o aluzie la efemeritatea vieții și la fragilitatea tuturor formelor de existență.
Versurile finale conturează o căutare a sensului, o tensiune între dorința de a găsi răspunsuri și acceptarea finalității. „Universul ploii” devine o metaforă pentru vis, iar „haina luminoasă” pe care o purtăm sugerează o formă de puritate sau iluminare, poate chiar un semn al acceptării morții ca parte din viață. Întrebările din ultima strofă („Cine să ne cheme, cine să ne-ndrepte?”) adâncesc meditația asupra destinului, iar „floarea” care „trebuia s-aștepte / ceasul nestatornic care o va stinge” încheie poemul într-un ton de resemnare amară, dar și de profundă înțelegere a ciclului natural al vieții.
Marian Raicu, poet al „exilului interior”, evocă în acest poem o legătură puternică între efemeritatea existenței umane și natura neiertătoare. Atmosfera elegiacă și introspecția asupra inevitabilității morții sunt asemănătoare cu preocupările pentru soarta omului pe care le regăsim în opera lui Marin Preda, iar spiritul meditativ aduce aminte de lirismul și tristețea metafizică a lui Alexandru Vlahuță. Versurile sale au o profunzime simbolică și reflectă o frământare interioară specifică unui poet aflat la intersecția dintre lumea naturală și cea spirituală, înrădăcinat în realitatea crudă a trecerii inexorabile a timpului.
Dumitru Sîrghie – Mitif