Într-o vreme în care se pare că se scrie mai mult decât se citește, sunt de actualitate „întrebările soresciene”, potrivit prof. și criticului literar Mihaela Albu. Adică pentru cine scrii? Și dacă publicul mai vrea ceva? Se pare că da! Mihaela Albu este de părere că „Publicul vrea mereu să-i fie exprimate gândurile și sentimentele în poezie”.
Așa a simțit și poetul George Băicoianu, atunci când a continuat seria volumelor sale de poezie dedicate dorului. Astfel încât, după „Rădăcinile dorului” și „Suflet ostenit de dor”, a lansat de curând volumul „Dor în straie de îngeri”. O carte venită, cum spune scriitorul și jurnalistul Dumitru Sîrghie, „dintr-un loc sincer al sufletului”.
Și, totuși, de ce scrie George Băicoianu? Zice că „din nevoia de a asculta ce se mai aude prin vechile fântâni ale copilăriei, ce mai șoptește icoana din odaia mamei și, mai ales, ce mai rămâne din noi, atunci când timpul își întoarce clepsidra cu răutate și dispreț”.
George Băicoianu scrie, deci, pentru a exprima în cuvinte trăirile sale, ceea ce simte în străfundul sufletului său. „Uneori mă simt ca o casă veche, cu porțile lăsate larg deschise, prin care trece vântul tuturor celor care nu mai sunt”, ne mărturisește. Și, „pentru ai ține aproape pe cei plecați”. Adică, pentru a nu uita trecutul, care înseamnă rădăcinile fiecăruia dintre noi. Pentru a perpetua amintirile, precum gustul pâinii de vatră, chipul mamei, cu „baticul ei cu flori de mac și ciucuri de răchită”, sau gustul gutuii „coapte în jeratec de salcâm”.
Astfel, încât, pentru George Băicoianu, poezia este o adevărată mărturisire de credință. Și, în același timp, „o formă de supraviețuire”, atâta timp cât, pentru el, „versul rămâne singura scară pe care mai putem urca spre noi înșine fără teamă de a ne rătăci”. Doar cunoscându-te mai întâi pe tine, poți da glas sentimentelor, trăirilor, emoțiilor celorlalți pentru care scrii. Pentru asta ai, însă, nevoie de a poseda darul mânuirii cuvintelor, „acele candele care să mai lumineze, măcar o clipă, noaptea celor care vin după noi”, după cum spune poetul. Un dar care ți-a fost dat la naștere și apoi ocrotit de părinți: „În fiecare săptămână,/ mama îmi primenea cuvintele/ în albia în care la început,/ mă îmbăia pe mine./ Spăla cuvintele pentru că/ ele erau agățate de pielea mea/ ca o pânză străvezie, prăfuită/ de țărâna de pe uliță”, cum recunoaște George Băicoianu. Cel care a înțeles că, pentru a reuși cu ajutorul cuvintelor, „să scoți la lumină adevărurile rotunde, sleite de oboseală, dar pline de sevă”, este nevoie ca acestea să fie curate: „M-a înhămat apusul să plivesc/ Cuvântul inundat de buruieni/ Să-l înverzească ploi, ce-or ocoli/ Regatul desfrunzit al spinilor vicleni”. Cuvântul pus în versuri trebuie să fie expresia sinceră a sufletului. Numai așa autorul se va putea întâlni cu cititorii săi, fie și „într-o rană de dor”. Pentru că da, esența vieții este iubirea, iar iubire adevărată fără dor nu există. Cine, îndrăgostit fiind, n-a simțit în gene „lacrimi cu ecou de dor?”. A fost cineva care măcar o dată să nu fi „zăcut rănit de dor”? Sau să nu simtă „sărutul pe umăr” al ființei dragi?
Într-adevăr în poezia lui George Băicoianu „plutește dorul – acest cuvânt atât de românesc, atât de greu de tradus și atât de ușor de recunoscut de fiecare dintre noi”, încât la el „dorul are trup de poezie, iar poezia îi împrumută aripi”, cum pe bună dreptate sesiza D. Sîrghie.
Cum reușește, oare, Băicoianu să exprime în poemele sale, cu atâta sensibilitate, acest motiv al dorului? Zice Mihaela Albu că „… în timpurile în care, la tot pasul, întâlnim căutători de noi și noi tehnici, de cât mai <<moderne>> exprimări, se mai întâmplă să mai existe romantici ce se întorc la rimă și ritm, mânuind cu migală versul, pentru a nu ieși din tiparele asumate”. Așa cum este și George Băicoianu.
Cred că poezia adevărată este cea ale cărei versuri cititorul simte nevoia să le fredoneze”, să le murmure. Și, la George Băicoianu găsești, într-adevăr, multă muzică, este de părere Dumitru Sîrghie: „Uneori o muzică a satului, alteori una a amintirii, alteori o muzică venită parcă de dincolo de lucruri”.
Versurile lui George Băicoianu fiind, după cum chiar el zice, „o bucată de pâine ruptă din propria-i ființă”, acesta ne invită „pe această potecă a spiritului nu ca simpli cititori, ci ca pelerini”. Și, dacă după ce i-am citit poeziile, vom simți nevoia să ne întoarcem la casa părintească, să aprindem o lumânare sau să mângâiem un fir de iarbă, înseamnă că el, creatorul lor, și-a îndeplinit misiunea pe pământ. Adică, „fie și pentru o secundă să mute prispa dintre stele direct în inimile” noastre.
Ne mărturisește că, în fiecare literă din poeziile sale, a pus o parte din viața pe care a pierdut-o, învățând să zboare”. De aceea, ni le oferă cu toată dragostea, conștient fiind că doar ceea ce este făcut și dăruit cu dragoste dăinuie, „restul e cenușă, e zgomot, e verde măsluit”.
Elena Sîrghie
