Recent, am primit, la redacție, mai multe poeme despre viață și iubire, scrise cu penița, așa cum le scriam noi, în adolescență, pe foile unui caiet mare de dictando… Acestea au venit din comuna Dobroteasa, județul Olt, fiind asumate de Adriana Popa, o doamnă care-și agață dorul, din când în când, în plopul de la cișmea, ca să ia contact cu înălțimile rarefiate ale azurului: „Să-l aibă Cerul cât o vrea, / Să-l poarte-n râuri și în fluvii, / Să se înece în diluvii / Și-apoi să se reverse-n mări, / Să se transforme-n irizări, / Iar tu să-mi spui «O, mai rămâi, / Să-mi dai iubirea ta dintâi»”.
Mărturisesc că mi-am reprimat spiritul critic „modern”, spre a gusta din plin simplitatea și poeticitatea acestor texte, care au darul de a duce cititorul în melancolie, de a-i readuce acestuia, în minte, vremurile în care mediul online nu-și dovedise atâta „măreție” snoabă, precum cea în care se bălăcește azi, și când poezia era poezie, vizând șansa actului creator în sine.
Adriana Popa, desigur, își strigă nostalgia în versuri, imaginându-și că este rechemată, în ringul de dans, că iubirea e un joc al lui „nu” și al lui „da”, un joc aflat în căutarea sentimentelor pierdute: „În care dans tu mă rechemi, / În care eră, în ce vremi, / Cu panseluțe-mbobocite, / Ca să ne drăgostim, iubite?” Sau: „ Și da și nu – așa ești tu, / Așa sunt eu – și da și nu, / Iubirii, când te joci cu ea, / Poți să-i răspunzi cu nu și da”.
Fericirea este, cum se știe, o „rara avis” și dispare, când omul și-o dorește, cu mai multă ardoare: „Vreau fericirea azi s-o cânt, / Dar nu știu unde-a dispărut, / În care loc de pe pământ, / Ne-om regăsi, ca la-nceput?” Și o rugăminte la care orice bărbat ar trebui să se-nfioare: „În toamna asta timpurie, / Te rog rămâne-mi numai mie”.
Adriana Popa are amintiri din trecut, dar și amintiri din viitor, cum îi stă bine oricărei creatoare de poezie, fie și una necunoscută cum e ea, cea care nu a încetat să viseze la ziua supremă, în care două doruri se vor contopi, în extazul și rotundul împlinirii: „O dragoste ascunsă în trecut, / Unde au început să se alinte, / Păsări din vis căzute-n rut, / Pe lângă trupu-mi fără minte, / O dragoste, în care Dor cu Dor / Se întâlnesc, sublim, în viitor”.
Și dacă, roua dimineții i se așază încă pe „sânul gol”, atunci poemele ei sunt de-o actualitate cât mai vie și, indiferent de anotimp, primăvara unui trup de vioară cântă, în acorduri fine, tulburătoare: „Când roua dimineții mă-mpresoară / Și mi s-așază, ah, pe sânul gol, / Iubite, dă-mi atuncea rotocol / Și, hai să mergem sus în deal, la moară… / Cât încă-ți sunt veșmânt de primăvară, / Cât în acorduri fine, de vioară, / Trupu-mi îți cântă, special, doar ție, / Un cânt cu irizări de poezie, / Chiar dacă-i iarna lungă pe pământ, / Iubește-mă, în taină, ca un sfânt”.
Așadar, anotimpul renașterii naturii e un leit-motiv, în poemele Adrianei Popa, căci metafizica iubirii cu metafizica pământului, primăvara, sunt două treziri la viață. Pe de o parte, în oglinda cerului, și în altă dimensiune, în oglinda sufletului… „E primăvară,-nmugurește via / Și s-a trezit la viață toată glia, / Natașa se îmbracă-n haine noi / Și numără, solemn, până la doi, / Apoi, privește, îndelung, o stea / Și-acolo vede, Doamne,-un El și-o Ea”.
Și o strofă de sorginte shakespaeriană: „Viața e o scenă, / Unde suntem noi, / Predispuși la viață, / Pentru actul doi”.
Diminețile din poemele Adrianei Popa sunt, de fapt, diminețile trăite cândva, dar și diminețile visate ce se lasă așteptate… chiar dacă poeta se află în amiezile trăirii… A iubi de dimineață e o figură de stil, o speranță, care, iată, în cazul poetei noastre, pare să prindă contur: „Ne-ntâlnim în primăvara noastră, / Ce trezește-n noi o nouă viață, / Iată, ne zâmbește floarea-n glastră, / Iar noi ne iubim de dimineață… // Speranța de iubire ce ne-a fost / Și plâns, și fericire la un loc / S-a transformat în rost și adăpost / Și ne-a purtat, iubite, doar noroc.”
Un happy-end fericit, o poetă care, iată, bate la poarta sufletului și cineva, se pare că îi și deschide. Desigur, înzestrarea ei naturală pentru poezie trebuie completată cu lecturi bogate din operele marilor noștri creatori. Încurajator pentru o poetă de factura Adrianei Popa este faptul că, în paralel cu fluviul liric al neorealismului marxist de azi, au început să curgă, din nou, râurile poeziei cu vers clasic. Succes Adriana Popa!