Făcând abstracție de poezia politically correct, impusă de neomarxismul planetar, triumful poeziei contemporane românești, fie în subtilul vers alb, fie în dulcele vers clasic, se revarsă cu o frenezie uluitoare, în vârtejul liric contemporan, chiar dacă inflația actuală de versificatori pe metru pătrat îi determină pe cei care dau „certificate de poet” să considere, adeseori, pe bună dreptate, că „esențele tari se țin doar la sticle mici”.
În ciuda acestei impresii generalizate, cititorul avizat și de bună credință poate descoperi, cu atenția mărită, destule giuvaiere și nestemate lirice, în misterul și savoarea poeziei de azi, precum și strălucirea genuină a poetului care s-a învrednicit să-și așeze creația într-o carte.
Este și cazul poetei Nastasica Popa, care și-a lansat spre lumină volumul de versuri „Din ochi de cer”, întrupat în Cuvânt, în anul 2023, la Editura „Vatra Veche”, din Tîrgu-Mureș, acesta beneficiind de un Cuvânt înainte, semnat de cunoscutul scriitor și om de cultură Nicolae Băciuț.
Până la urmă, poezia are destinul ei, căci nu degeaba Nastasica Popa o definește ca fiind o cascadă „în vâlvătaia vieții”… Mai mult, se știe că, încă de la Facerea lumii, creația lirică are un rol terapeutic, vindecător, pentru îndepărtarea „ruinelor sufletești”, așa cum reiterează însăși poeta de la malul Mării Negre (Năvodari): „Să-mi vindec neputința de a mai fi cu tine,/ Să-ți sorb din palme roua, să modelez ruine”!
Aflată într-o perpetuă iscodire a sensului iubirii depline, cea pe care vrea s-o desăvârșească prin vers, ea își orientează iubitul „Pe urma lupului pribeag”, pentru a păși „pe cărările de lapte” ale unui destin erotic, albit de luna plină a iubirilor fecunde: „Îmi săruți degeaba rana, după ce-ai înfipt cuțitul”, strigă Nastasica înfiorată, schimbându-și „în așternut (…), ora și anotimpul”, pentru iubitul din vis care dansează „cu lupii iarna”. Așteaptă să i se strecoare în ființă o „cometă arzătoare”, căci, spune ea „Am obosit să țipe doru-n mine”, închipuindu-și mirajul iubirii, ca un „joc de lumini”, în care „licuricii valsează”, iar steaua speranței îi „stă pe un altar de muguri”. Poeta vrea să-și vindece, prin dragoste, anii irosiți, pentru a putea să urce pe scările izbăvirii, căci până și abisul rodește „de iubire, cu o viață-n torent”.
Iubirea e un fel de tron al lui Dumnezeu în suflet, pare să ne spună Nastasica, întregul ei volum fiind conceput în această cheie cardinală a ninsorilor iubirii „ascunse-n albe rânduri”, ea invocând nemărginirile (adică transcendentul) care să o „zidească/ În pogorâte nopți de taină”. Iraționalul abisal se transformă, prin iubire, în pasăre, apoi, în spiritul tăcerii sacre: „În glasul de mierlă e timpul tăcut”.
Poeta cântă, prin vers, renașterea vieții și a primăverii, vede și ascultă „cum se naște firul de iarbă” , pierzându-se, suav, în „plângerea din streșinile casei” (superbă metaforă, nu-i așa?!), strigându-și cu patimă iubirea, „în culori care ard”. Apoi, își ia, solemn, dorul în brațe, pogorând cu el în „deșertul… de vise”.
Nastasica adoră ninsorile pe trup, cu „cioburi de făclii”, fulgerând, stelele pentru ea devin „suflete” care o strigă din cer, caii sălbatici o duc la destinație, acolo unde iubirea mai pâlpâie a speranță, căci, zice ea, versul înseamnă iubire și iubirea însemnă vers.
Ea însăși pare a fi un poem în vers clasic, conștientă că destinul înseamnă cei mai dumnezeiești nuferi albi, care nu pot străluci, dacă nu sunt înconjurați de mâl. Așa cum lumina se naște din întuneric, iar iubirea este generată de singurătate și de dor!
Clipa iubirii îi stă poetei în pântec. Ea își ascultă „glasul din sânge, ca pe-un rod necules”, fiind, poate, cine știe, însăși poeta cu îngeri în sânge, care poezește miraculos: „Ochi de căprior să văd, când noaptea se adapă/ Și copita să-i privesc, cum lumea o îngroapă”.
Există aici o doctrină a sublimului poetic vizionar, o iluminare a versului, prin contemplație, prin care Nastasica Popa ne arată Calea, Adevărul și Viața. Viața, cu toate racilele ei, prin iubire… Căci, adevăratul loc al inspirației unui poet născut și nu făcut este sufletul, cel care are legătură directă cu Dumnezeu.
Cei îndrăgostiți, spune poeta, locuiesc „sub cerul mării”, sintagmă ce ne aduce aminte de inegalabilul vers eminescian: „Între nouri și-ntre mare,/ Zboară păsări călătoare,/ Cum nu pot și eu să zbor,/ Să mă iau pe urma lor?”, ori de cugetările lui Cioran, care asimilează Cerul cu Marea și cu Femeia…
Nastasica tânjește după o iubire a „gurii lupului flămând” („Cum crezi că te iubește gura lupului flămând?”), lupul iubirii ei absolute, cel căruia poeta îi dedică ultimul cuvânt, printr-o invocație către Mântuitor: „Leagă-mi funii de picior, pe cărările luminii…/ Să știu când mi-o fi iar dor să-mbrac straiul de mireasă/ Și să cred că-s pe pământ…rădăcinile tulpinii,/ Sub un zarzăr înflorit, iar tu să-mi fii florăreasă” (Rădăcinile tulpinii).
Se desprinde clar din cartea doamnei Nastasica Popa o nostalgie a paradisului iubirilor ei din vremea când mușca „cu pasiune din fructul interzis” și când nopțile săruturilor fierbinți le țineau (ei și iubitului ei) loc de veșminte…
Oricât ar cârti exegeții și criticii de „lume nouă” ai patriei noastre de toate zilele și nopțile, cu privire la anumite neîmpliniri sau scăderi de formă ori de fond ale liricii acestui volum, Nastasica Popa trece lejer „puntea suspinelor”, creația sa având o proprietate de preț: remanența în mintea și sufletul cititorului, repet, avizat și de bună credință!
Dumitru Sîrghie – Mitif
