Dintre toate popoarele Europei poporul român este cel mai vechi, trecutul lui se pierde în negurile istoriei, legendele spun că ar fi aici dinainte de marele Potop iar altele îl socotesc coborâtori din zei. Deși a trecut prin nenumărate încercări acest popor, cum altul nu mai este și-a păstrat aproape neschimbată limba, iar odată cu ea nenumărate tradiții și obiceiuri, care și azi impresionează lumea. Cu toate vitregiile vremurilor prin care a trecut și a strădaniilor unora sau altora de a-l dezrădăcina din matca sa genetică, acest popor încăpăținat a continuat să-și păstreze graiul lui frumos ca o simfonie pe întreg spațiul cuprins între Marea Neagră, Dunărea și Nistru, sprijinit cu tâmplele pe Munții Carpați.
Oare ce a dus la o asemenea performanță cu care puține nații din lume se pot lăuda? Cine l-a călăuzit prin labirintul istoriei luminându-i drumul să nu se rătăcească? Singurul răspuns care se poate da este că, de-a lungul evoluției sale milenare, acest popor venit parcă din stele a avut credința ca far călăuzitor, acea credință nezdruncinată în mântuire pe care nimeni nu i-a putut-o lua. Venind din speranța în nemurire, adusă de Zamolxis, care a parcurs barierele timpului, prin acea minunată Baladă – Miorița ca să-și găsească apoi sălașul în sfânta Biserică a lui Hristos, românii, începând cu strămoșii daci, au sfidat mereu moartea punând mai presus de orice credința, limba și glia strămoșească, de care nimeni și nimic nu i-a putut desprinde. Așa se explică cum, românii înconjurați mai tot timpul de dușmani, au luat ca aliat credința în toate momentele cruciale ale istoriei lor, în marile bătălii duse pentru apărarea libertății, a limbii și gliei strămoșești, unul din ele fiind și procesul revoluționar care a avut ca rezultat mai întâi Unirea celor două Principate, Moldova și Țara Românească, ceva mai târziu urmând să se împlinească visul milenar de refacere a Daciei străvechi, pământ milenar al poporului român. Nu trebuie totuși să uităm că și înainte de cele două momente cruciale din istoria lor, românii din cele trei țări au stat umăr la umăr în marile bătălii duse sub semnul crucii, conduși de mari eroi ai neamului lor, Iancu de Hunedoara, Vlad Țepeș, Ștefan cel Mare și mulți alții.
Era și firesc să fie așa. Biserica a fost pentru poporul român singurul far călăuzitor în condițiile în care acesta trăia sub stăpânirea altor nații, interesate mai degrabă să-l țină în bezna întunericului și a necunoașterii. Vreme de multe veacuri biserica a fost singurul focar de cultură, ea adăpostind scrierile păstrate despre trecutul și istoria acestei țări și, tot pe lângă ea, au apărut primele școli unde au învățat copiii, primele tipografii care au tipărit cărți ca, apoi, tot în sânul ei să se formeze mulți dintre militanții care au luptat pentru unire și neatârnare.
Biserica a fost și este alături de popor pentru că ea aparține românilor, e parte din sufletul neamului nostru de care nimeni și nimic nu ne poate desprinde, cu toate încercările disperate ale dușmanilor din toate vremurile. Rezultatele se văd și în zilele noastre, cu cât lovesc mai mult în credință, cu atât bisericile sunt mai pline de oameni care se adună în jurul lui Hristos ca un neclintit zid de apărare ce nu poate fi dărâmat de tunuri, oricât ar fi ele de performante.
Andrei Breabăn,
Suceava
