În trecutul nu prea îndepărtat, poștașul reprezenta un pion important în galeria personalităților unui sat (alături de preot, învățător, jandarm sau milițian). De fapt, până în anii `80 ai secolului XX, singurii care purtau uniformă într-o comună, erau milițienii și poștașii. Pantalonii și haina de culoare albastru închis, cu nasturi metalici, sclipitori, având cornul poștal imprimat (instrumentul în care suflau surugiii, acum vreo două, trei veacuri, călări pe cai, anunțându-și sosirea în localitățile unde aduceau corespondența), un simbol, i-aș spune, universal al poștei; șapca, având calota și banda de aceeași culoare, cu stemă, cozorocul negru, la fel și pantofii, negri, bine lustruiți, impresionau localnicii: copii, tineri sau vârstnici, atunci când poștașul apărea pe ulițele satului. Se deplasa permanent cu bicicleta, „Carpați”, „Tohan” sau cu unele mai solide importate din spațiul sovietic, „Ukraina”, toate cu dinam la roată și „far” iar, în lipsa lor, o lanternă prinsă în tije metalice. Pe un suport adaptat și fixat deasupra apărătorii roții din fața bicicletei, se afla, uneori, o cutie neagră din tablă metalică ușoară, în care corespondența și ziarele erau așezate într-o ordine desăvârșită.
În lumea satului de azi, poștașul sosește cu mașina: ,,Nu l-am auzit de la poartă când a strigat! N-am sonerie! Mai și vorbeam la telefon. A intrat în curte și l-am văzut ciocănind în geamlâc. Era poștașul. Am ieșit. Venise să-i semnez ceva, dar nu știam ce, și trebuia să merg la drum unde lăsase mașina. Era oprită la vreo trei case distanță și în jurul ei două vecine, că pe uliță au mai rămas numai babe, ca mine. M-am așezat pe băncuța de la poartă și am așteptat să văd ce-o vrea! Mă strigă, întrebându-mă, după ce semnaseră vecinele: «Poți să vii, mamaie, până la mine?» Am ajuns la el: «Semnează aici!». Eu am 4 clase și scriu mare, întortocheat. «Vezi că ai depășit căsuța!» mi-a zis el cam oțărât. «Și ce, maică, dacă am trecut peste pătrățică, eu cum pot, așa semnez. Nouă, bătrânilor, ne mai tremură mâna și nu mai vedem cum trebuie». Atât a fost. Și-a terminat treaba și a plecat…”
Bătrâna, după ce a venit poștașul, la câteva zile a vorbit cu unul de la mijlocul satului: ,,Bă, leliță, i-a zis, poștaru’ mai de mult timp, era poștar, nu jucărie… Om elegant… Când apărea pe uliță cu bicicleta, era sărbătoare. Pantalonii la dungă, cu manșetele prinse în copci, să nu se frece de lanțul de la bicicletă; chipiul pe cap, cămașa apretată… Și nu venea doar, așa, să-ți arunce în brațe hârtiile, cum face acum. Nu! Stătea de vorbă cu fiecare în parte, îl descosea pe om, îl sfătuia dacă avea vr’un necaz. Veștile de la copii le primeam, cum știi, prin scrisori. Când venea poștaru’, cei mici, care se jucau pe drum, văzându-l, alergau și țipau pe bătătură, anunțând capul familiei: «A venit poștaru’!» Câte un «cap», mai țâfnos, se răstea la copil: «O, bă, că n-o fi venit popa!» Totuși, copilul, mirat, îl vedea cum se spăla pe mâini, pe față, pe picioare, și cerea o cămașă curată și încălțăminte, că nu se putea să ieși desculț la poartă, când venea poștaru’…”
Dacă „poștașul sună întotdeauna de două ori,” în literatură, în film sau în lumea bună, cu sonerii, poștașul modern din satele actuale ale României, răzlețite de vreme și de vremuri, ciocăne de mai multe ori în ferestrele caselor, unde bătrânii, cu auzul șubrezit, viețuiesc singuri.
Radian Vasile
