AcasăPovestiri slătinenePovești și povestiri slătinene

Povești și povestiri slătinene

1938, “La Olaru”

Str. Frații Buzești nr. 23

Printre meseriașii din Slatina era și Emanoil Roșu, ce deținea un atelier de cizmărie „La gustul lumii”. Fără să știe, probabil, Emanoil Roșu a intrat în istorie având în vedere că aici a făcut ucenicie cel ce avea să devină „întâiul bărbat al țării”, adică Nicolae Ceaușescu.

Până să se mute la alt cizmar, adică la Năstase Oprea de pe Lipscani, Ceaușescu a avut aici un coleg, ce venea tot din Scornicești, Dumitru Olaru. Se pare că în tinerețe se leagă adevăratele prietenii ce peste vremi pot depăși și diferențele ideologice. Ceaușescu, ajuns „mare comunist” se va opune să i se ia una din cele două case prietenului său din tinerețe „pentru că muncise pentru ele”. Dumitru Olaru va cumpăra cu banii de pe pământul soției Anica de la Scornicești, casa lui Marin Florescu de pe strada Tache Protopopescu fostă Ionașcu, azi Frații Buzești.

casa olaruPrin 1925, în această mahala numită Sf. Treime, Elena Florescu deținea un atelier de croitorie „La florile primăverii”. Nu știm sigur dacă avea vreo legătură cu Marin Florescu. Este cert însă că acesta vinde imobilul cu subsol, parter, terasă și odaia folosită drept cabinet de fotografiat „împreună cu curtea aflată la nord și apus de imobil până la zidul despărțitor”. Se făcea precizarea, în actul de proprietate, că este vorba de zidul despărțitor de locuința fostă proprietate a lui Beniamin Degen și a Feliciei Belner, fostă Degen „actualmente (adică în 1941, când s-a făcut actul de proprietate – n.r.!) a lui Dumitrescu Titi și a soției sale”.

Încă din 1918, I. Dumitrescu deținea cu chirie casele de la Leon Deghen, pe str. Sf. Treime, unde cerea racordare la instalația electrică. Potrivit Anuarului Comerțului pe 1925-1926, Leon Deghen deținea pe str. Sf. Treime un magazin de manufactură. „Cabinetul de fotografiat” va reprezenta specificul acestui imobil. În 1925, pe  str. Ionașcu (devenită Tache Protopopescu), la nr. 21, figura Bednarez Stanislav, ce deținea un atelier de fotografiat numit „Fotografia poloneză”, ce lăsa ușor să se înțeleagă originea patronului. Mai târziu, aici va fi „Foto Elegant”.

dumitru olaru
Dumitru Olaru

Cei mai în vârstă își amintesc de vitrina de la parter și de atelierul de la etaj. Imobilul următor, lipit de acesta (dacă nu cumva chiar au format o singură proprietate), era deținut de Constantin Ploscaru, născut la Barboi, în județul Mehedinți. Acesta deținea aici o firmă pe cont propriu, de „legătorie de cărți, încadrat tablouri și fotografii, montări de porfee, agende, port-țigarete, rame brodate, hărți de pus pe pânză și carton”. E clar că Ploscaru se orientase foarte bine, atunci când își deschisese afacerea de înrămat fotografii chiar lângă „Cabinetul de fotografiat”. Cât despre Titi Dumitrescu, dacă nu greșim, era mai cunoscut ca „Titi Pălărierul” pentru că, după colț, pe str. Sf. Treime, azi Grădiniței, deținea un atelier de pălării, iar soția sa  era „cea mai cunoscută modistă”, unde doamnele „cu pretenții” își comandau frumoase pălării. Sigur că Titi Pălărierul avea și un concurent pe măsură, și anume pe Mordunescu. Vecinul lor, Dumitru Olaru, nu le va face concurență. Pe locul casei cumpărate de la Florescu și demolată ulterior își va ridica o altă casă și își va deschide un magazin de manufactură ce se chema simplu „La Olaru”.

Ne povestește unul dintre fiii săi, Nelu Olaru, că se aproviziona cu marfă prin intermediul negustorilor din Ardeal și așa se făcea că, în magazin, ajungeau și stofe englezești. Își permiteau slătinenii un astfel de lux? Sigur că erau mulți oameni înstăriți în oraș, dar și mulți săraci. Săraci, pentru care Olaru avea multă înțelegere. Pe cei nevoiași îi trecea pe listă. „Îmi aduci când ai”, le zicea dar, la ieșire, băiatul din prăvălie, știind lecția și le spunea „Nu-i mai aduci”.

casa olaru 2
De la stânga la dreapta: Casa Olaru, Foto Elegant și Casa Ploscaru

Nu era ușor nici pentru comercianți, mai ales în vremea războiului, așa că Olaru se   asociază, la un moment dat, cu un vecin de-al său ce avea magazin de încălțăminte, Ticu Ivan. Sprijină și el cum poate pe concitadinii săi evrei, care vor avea și mai mult de suferit din cauza măsurilor antisemite. De exemplu, îl va lua în „co-asociațiune mutuală”, pe fostul comerciant evreu Samy Grumberg. Grumberg avusese și el o afacere prosperă, iar soția sa fusese coafeză de lux. Acum „făcea contabilitate” în magazinul lui Dumitru Olaru. Soții Grumberg vor pleca la București și de-acolo în Israel, ca de altfel mulți evrei din România.

Dumitru Olaru era și el membru al Sfatului Negustoresc și nu putea lipsi de la ședințele acestuia, mai ales când se împărțeau cotele de țesături repartizate de Minister. În vremea celui de-al Doilea Război Mondial, aici au stat ofițeri ruși… Zice Nelu Olaru că erau civilizați și „aveau studii de Academie”. Într-o zi i-a întrebat ce este comunismul? Și a primit un răspuns foarte plastic: „Dacă arunci o bucată de carne, primul care ajunge o mănâncă, celui din urmă rămânându-i doar osul!”

dumitru olaru si sotia anica
Dumitru Olaru
și soția sa Anica

Din păcate, familia Olaru avea să simtă pe propria-i piele ce înseamnă comunismul… Când au venit comuniștii la putere, Olaru n-a închis magazinul la timp, iar comuniștii au făcut ce știau ei mai bine, adică o înscenare. I-au  strecurat câțiva metri de mătase ce nu erau trecuți pe factură, printre celelalte mărfuri. Dumitru Olaru va face pentru asta aproape doi ani pușcărie la Caransebeș. După șase luni de la eliberare a și murit. Au rămas trei copii: Costel, cel mai mare – elev la Școala de Comerț, Nelu – elev la Radu Greceanu și Mihai, de 12 ani, cel mai mic.

Ca în atâtea case frumoase și impunătoare, și aici vor fi aduși chiriași, iar proprietarii înghesuiți într-o cameră și bucătărie. Nelu Olaru a trebuit să lase în urmă, fugăreala cu bicicleta lui Paul Ghențer sau culesul alunelor de pe Dealul Viilor, luându-și soarta în propriile mâini. Ba chiar a fost plecat vreo 10-15 ani  la muncă prin Banat și Ardeal, ca să-și piardă urma. S-a întors apoi, s-a zbătut și a obținut un apartament pe care l-a cedat unuia dintre chiriași, Piață, și așa s-a putut întoarce în propria-i casă.

Unde este mai bine decât în casa în care te-ai născut, care te leagă cu toate amintirile ei, de părinți și frați și pe care s-o lași mai departe fiilor și nepoților tăi?

Elena Sîrghie – Fragment din volumul în curs de apariție
“În spatele zidurilor” (Povești și povestiri slătinene)

 Proiect realizat cu sprijinul Primăriei Municipiului Slatina și al Consiliului Local Slatina


3 COMENTARII

  1. foarte frumos. daca s-ar aprecia mai mult aceste lucruri la noi slatina ar insemna mai mult. din pacate oraselul nostru nu este foarte vestit. si ar avea cu ce.

  2. Multumim,Mihaela,esti draguta…Si foarte aplecata spre valorile locale de patrimoniu…Sarut-mana

  3. Felicitări pentru articol! Va fi o carte despre istoria unui loc numit Slatina veche, o carte ce va intra in istorie. De fapt, pentru multi dintre noi, fiecare cuvânt, fiecare nume, vor reînviat amintiri, povesti auzite, traite, rostite in alte vremuri. Ce ar însemna, oare, daca ar exista o disciplina de studiu in școala numita “istorie locala” ? Ar trebui sa punem întrebarea aceasta înainte de a fi prea târziu…

Comments are closed.

- Advertisment -

Most Popular

Recent Comments