Într-un oraș prea mic, a trăit un suflet prea mare
Lipscani nr. 26, 1890, Stil Neoromânesc 1900
Într-o parte a acestui imobil a locuit Dumitru Marinescu, ce deținea la parter un Magazin Universal. Fiica sa Viorica, se va căsători cu farmacistul Tiberiu Dumitrescu și locuiau în cealaltă parte imobilului.
Tiberiu Dumitrescu a absolvit Liceul de Băieți „Radu Greceanu”, de la care avem câteva pagini de emoționante amintiri, pe care ne permitem să le publicăm integral în rândurile de mai jos.
«Apa rece din isvoare
A săpat un vad adânc,
Încât cerbul cel mai mare
Nu-i mai poate da de fund.
„Ca să faci din știință poezie și viceversa, este o nuanță de noblețe sufletească – o înzestrare de la natură – care, pentru unii care ar dori, dar nu-l pot imita, rămâne un secret de invidiat – iar pentru alții un defect dăunător și bun de înlăturat.
Iată pentru ce fiii mei trăiesc clipa fericită-doar din povestirea amintirilor rămase în inima tatălui lor – de pe vremea când sorbea apa limpede – cu sclipiri cristaline – răcoritoare, în zilele toride, plăcut toropitoare în cele frigide. Pornea totul dintr-un îndemn lăuntric și natural, melodic, totuși variat ca ton – fiindcă profesorul meu avea multe și variate calități. Era cum s-ar spune un profesor adevărat. Și pentru că veni vorba despre profesor adevărat – mi-am amintit de ceva…
Eram în clasa a V-a la etaj, pe colțul NE al aripii dinspre strada Obrocari. Era toamnă și ziua aceea se arăta a fi mohorâtă… Vălurile cele mai fine ale nopții se strecurau și ele una după alta, prin orificii nevăzute – ori se piteau prin pupitre pe sub catedră sau în soba imensă de lângă ușă…În vuetul caracteristic al clasei fără profesor – se auzeau chițăiturile de șobolan ale lui Rija Emilian. Zahalca ajungând la capăt cu răbdarea, se repezea ca o fiară greoaie și până nu prindea această pisică cicălitoare nu se lăsa. Băncile , cărțile și noi treceam prin panică mare. Bătaia pe care o lua Rija Emilian – zis Patacă – era soră cu moartea. Ca și când acesta ar fi fost unicul scop atât dintr-o parte cât și din cealaltă – vuetul caracteristic al miilor de cuvinte neînțelese se întrona iarăși… Clopoțelul sună și cu el odată emoțiile de care n-am fost lipsit niciodată ca școlar începură să-mi cutreere corpul…
Trecuse o săptămână de când dădusem teza la Geografie… Nu-mi amintesc precis subiectul care era cu munții și apele României – ori asemănător – dar știu că larghețea se preta , iar „polologhia” mai putea salva pe acela care „tocmai p-asta n-o repetase”…
Cu o săptămână înainte – în spatele meu – Grădiștea se înălțase poetică și misterioasă-cu cărărui printre arborii mari din grădina lui Deleanu ori cu râpele în chip de prăpăstii așa cum le vedeam atunci și care toate luau forme fantastice în grandoarea adolescenței mele… Pe fereștile largi din dreapta – Obrocarul și strada Cimitirului-mahalalele copilăriei mele –hotărau cu așezările lor omenești variate – poala Dealului Viilor…Ceața dimineții se ridica ușor pierzându-se înspre ceruri.
Sub titlul subiectului scris cu cerneală liliachie, se întindea albul imaculat al celor două foi ale caietului de scris… În timp ce rodeam tocul între dinți – acel alb mi se păruse deodată imens și înfricoșător de explorat. Semăna cu Gobi – cu Sahara – cu liane și pampasuri ori alte locuri pe cât de misterioase pe atât de nepătruns pentru mine… Pașii mici ai domnului director plimbau pe dușumeaua noduroasă ghetele scârțâitoare prinse-n șireturi făcute fundă. Când îi simțeam prin apropiere repezeam tocul în călimară și-l scuturam apoi cu putere pe buza sticlei , pentru ca firul imaginar și foarte rebel de păr să scape dintre colțișorii peniței claps. În acest timp – nervos din cauza încurcături cu firul de păr care, chipurile vezi, îmi mânca din timp – scuipam paietele de vopsea uscată , rămasă de la toc pe călcătura incisivilor… Din nou ușoarele scârțâituri de ghete se auzeau pe lângă mine și împreună cu ele trecea și profesorul micuț și el, lăsând în urma lui odoare fină de Paciuli – în semn de noblețe trupească… Savuram momentul și o scurtă uitare de la cele lumești îmi îmbălsăma ființa… Scârța, scârța de pe hârtiile colegilor mei mă treziră însă din reveria celor câteva momente… Privind în vârful peniței nu am mai văzut nici un fir de păr… Poate să fi trecut o jumătate de oră… Profesorul privea pe fereastră bumbul Grădiștei… Avea și el gândurile lui trăitoare în imaginația fatal amplificată, în liniștea unei ore de teză la profesorul Biju atât de prielnică dezvoltării ei…
Ah! – mi-am adus aminte despre cele ce gândea …Uite… vedea un oraș de vile, înșiruite cu grijă pe culmile și la poalele dealului. Printre ele alei asfaltate străjuite de pomi fructiferi – fântâni arteziene de cristal și decoviluri de argint strălucitor să plimbe pe călători pe deasupra lor.
Cerul începuse să se limpezească și dintr-un colț al lui își făcură apariția primele raze roșii ca focul – iar clasa se lumină feeric.
Brusc se învârti pe tocul ghetei din piciorul stâng… Am simțit o tresărire… Porni spre catedră… era pe alt rând de bănci decât acolo pe care eram eu… Am simțit ceva … ceva pornit din sufletul lui ajuns până la mine… E rușine să nu scrii nimic…e rușine să nu știi nimic…cum se poate?… din tot ceea ce ți-am spus eu n-ai înțeles și altceva… adică ceva pe care n-ai să-l uiți niciodată? – și șoptindu-mi parcă spiritul lui la ureche – ating vârful peniței de hârtia albă și fără de a mai înmuia repetat în cerneala liliachie și fără de a mai ține seama de firul de păr din vârful uneltei miraculoase – scriam de zor. Profesorul se opri la fereastra dinspre miază –noapte și privea înspre Dealul Viilor. La dreapta lor și printre ele era o deschizătură mare – inestetică și plină de sălbăticiune murdară prin care se scurgeau apele din adunătură ale Sopotului. Deschisese ochii mari și totuși visa fiindcă profesorul Biju nu visa cu ochii închiși – deoarece visele lui pe cât de fanteziste , pe atât erau pline de sănătate și realitate /anacronic – dar noi știm de ce… Visa anume că un canal dirijat ar colecta adunăturile având deasupra lui ceva care ar acoperi hârtoapa murdară, iar plantația plină de vegetație –frumos aliniată care ar acoperii toate rupturile capriciilor naturei – ar da aspectul plăcut și satisfacția credințelor oamenilor de bine… Ce putea să creadă mai mult Biju?… Ce putea oferi imaginația lui mai mult decât atât?… Într-un oraș prea mic, a trăit un suflet prea mare… dacă ar fi trăit într-o metropolă?… A… nu – nu – nu… sunt convins că Nilul a fost un dar al Egiptului…
…Și timpul trece, iar eu scriam…Poporul românesc așezat la răscruce de drumuri – bântuit de furtune – pizmuit și încălcat de atâtea popoare barbare și-a înfipt rădăcinile adânc în pământul de aur – asemenea unui stejar de veacuri – Munții lui –tulpină puternică de granit – l-a adăpostit în scorburile trunchiurilor lor… apele lui – vine pentru scurgerea sângelui vânos încărcat cu atâta amar și durere și totodată împrospătătoare cu oxigen – dătător de noi speranțe –îi spălau și alimentau rănile – dându-i veșnic putere nouă…Plaiurile lui – glia strămoșească – viața însăși a neamului românesc…
Munții noștri aur poartă…
Fericită fii în soartă…
Țară bună și bogată…
Fii a noastră toată – toată…
Mi se pare că aceste ultime cuvinte nu le-am scris atunci …trebuie să fie altceva cu ele…
Și… profesorul privind pe fereastră cu gândurile lui, eu… cu scrisul meu, care n-avea nici o legătură cu subiectul… și de care nici astăzi nu mă simt vinovat… fiindcă de undeva se înfiripase el în mine – ora s-a scurs. Totuși, nu întâmplător și tocmai la Geografie, am recurs la acest artificiu pentru a umple pe vremea aceea, câteva pagini care la începutul orei îmi apăruseră incomensurabile.
Clopoțelul din mâna țaței Ioana și-a răspândit vibrațiile atât de fermecătoare și ușurătoare mai totdeauna – stridente și emoționante de data aceasta –prin toate colțurile liceului Radu Greceanu…»
Elena Sîrghie – Fragment din volumul în curs de apariție
“În spatele zidurilor” (Povești și povestiri slătinene)
CONTINUARE ÎN NUMĂRUL VIITOR
Proiect realizat cu sprijinul Primăriei Municipiului Slatina și al Consiliului Local Slatina
frumoase impresii