AcasăPovestiri slătinenePovești și povestiri slătinene

Povești și povestiri slătinene

Într-un oraș prea mic, a trăit un suflet prea mare

 Lipscani nr. 26, 1890, Stil Neoromânesc 1900

Într-o parte a acestui imobil a locuit Dumitru Marinescu, ce deținea la parter un Magazin Universal. Fiica sa Viorica, se va căsători cu farmacistul Tiberiu Dumitrescu și locuiau în cealaltă parte imobilului.

Tiberiu Dumitrescu a absolvit Liceul de Băieți „Radu Greceanu”, de la care avem câteva pagini de emoționante amintiri, pe care ne permitem să le publicăm integral în rândurile de mai jos.

casa lipscani 26 «Apa rece din isvoare
A săpat un vad adânc,
Încât cerbul cel mai mare
Nu-i mai poate da de fund.

 „Ca să faci din știință poezie și viceversa, este o nuanță de noblețe sufletească – o înzestrare de la natură – care, pentru unii care ar dori, dar nu-l pot imita, rămâne un secret de invidiat – iar pentru alții un defect dăunător și bun de înlăturat.

Iată pentru ce fiii mei trăiesc clipa fericită-doar din povestirea amintirilor rămase în inima tatălui lor – de pe vremea când sorbea  apa limpede – cu sclipiri  cristaline – răcoritoare,  în zilele toride, plăcut toropitoare în cele frigide. Pornea totul dintr-un îndemn lăuntric și natural, melodic, totuși variat ca ton – fiindcă profesorul meu avea multe și variate calități. Era cum s-ar spune un profesor adevărat. Și pentru că veni vorba despre profesor adevărat – mi-am amintit de ceva…

Eram în clasa a V-a la etaj, pe colțul NE al aripii dinspre strada Obrocari. Era toamnă și ziua aceea se arăta  a fi mohorâtă… Vălurile cele mai fine ale nopții se strecurau și ele una după alta, prin orificii nevăzute – ori se piteau prin pupitre pe sub catedră sau în soba imensă de lângă ușă…În vuetul caracteristic al clasei fără profesor – se auzeau chițăiturile de șobolan ale lui Rija Emilian. Zahalca ajungând la capăt cu răbdarea, se repezea ca o fiară greoaie  și până nu prindea această pisică cicălitoare nu se lăsa.  Băncile , cărțile și noi treceam prin panică  mare. Bătaia pe care o lua Rija Emilian – zis Patacă –  era soră cu moartea. Ca și când acesta ar fi fost unicul scop  atât dintr-o parte cât și din cealaltă – vuetul caracteristic al miilor de cuvinte  neînțelese se întrona iarăși… Clopoțelul sună și cu el odată  emoțiile de care n-am fost lipsit niciodată ca școlar începură să-mi cutreere corpul…

Trecuse o săptămână de când dădusem teza la Geografie… Nu-mi amintesc precis subiectul care era cu munții și apele României – ori asemănător – dar știu că larghețea  se preta , iar „polologhia” mai putea salva  pe acela care „tocmai p-asta n-o repetase”…

Cu o săptămână înainte – în spatele meu – Grădiștea se înălțase poetică și misterioasă-cu cărărui printre arborii mari  din grădina lui Deleanu  ori cu râpele în chip de prăpăstii așa cum le vedeam atunci  și care toate luau forme  fantastice în grandoarea  adolescenței mele… Pe fereștile largi  din dreapta – Obrocarul și strada Cimitirului-mahalalele copilăriei mele –hotărau cu așezările lor omenești  variate – poala Dealului Viilor…Ceața dimineții se ridica ușor  pierzându-se înspre ceruri.

Sub titlul subiectului scris cu cerneală liliachie, se întindea albul imaculat al celor două foi ale caietului de scris… În timp ce rodeam tocul între dinți – acel alb mi se păruse deodată imens  și înfricoșător de explorat. Semăna cu Gobi – cu Sahara – cu liane și pampasuri ori alte locuri  pe cât de misterioase  pe atât de nepătruns pentru mine… Pașii mici ai domnului director plimbau pe  dușumeaua noduroasă  ghetele scârțâitoare  prinse-n șireturi făcute fundă. Când îi simțeam prin apropiere  repezeam tocul  în călimară și-l scuturam apoi cu putere   pe buza  sticlei , pentru ca firul imaginar  și foarte rebel de păr  să scape dintre colțișorii peniței claps. În acest timp – nervos din cauza încurcături cu firul de păr care, chipurile vezi, îmi mânca din timp – scuipam paietele de vopsea uscată , rămasă de la toc pe călcătura incisivilor… Din nou ușoarele scârțâituri de ghete se auzeau pe lângă mine  și împreună  cu ele  trecea și profesorul micuț și el, lăsând în urma lui  odoare fină de Paciuli – în semn  de noblețe  trupească… Savuram  momentul și o scurtă  uitare de la cele lumești  îmi îmbălsăma ființa… Scârța, scârța de pe hârtiile colegilor mei mă treziră însă din reveria celor câteva momente… Privind în vârful peniței  nu am mai văzut nici un fir de păr… Poate să fi trecut o jumătate de oră… Profesorul privea pe fereastră bumbul Grădiștei… Avea  și el gândurile  lui trăitoare  în imaginația fatal amplificată, în liniștea unei ore de teză  la profesorul Biju atât de prielnică dezvoltării ei…

Ah! – mi-am adus aminte despre cele ce gândea …Uite… vedea un oraș de vile, înșiruite  cu grijă  pe culmile și la poalele dealului. Printre  ele alei asfaltate  străjuite de pomi  fructiferi – fântâni arteziene  de cristal  și decoviluri de argint strălucitor  să plimbe pe călători pe deasupra lor.

Cerul începuse să se  limpezească și dintr-un colț al lui  își făcură apariția primele raze  roșii ca focul – iar clasa se lumină feeric.

radu greceanu vechiBrusc se învârti  pe tocul ghetei din piciorul stâng… Am simțit o tresărire… Porni spre catedră… era pe alt rând  de bănci decât acolo  pe care eram eu… Am simțit ceva … ceva pornit din sufletul lui  ajuns până la mine… E rușine să nu scrii nimic…e rușine să nu știi nimic…cum se poate?… din tot ceea ce ți-am spus  eu n-ai înțeles și altceva… adică ceva pe care  n-ai să-l uiți niciodată? – și șoptindu-mi parcă spiritul lui la ureche – ating vârful peniței  de hârtia albă  și fără de a mai înmuia repetat în cerneala liliachie și fără de a mai ține seama de firul de păr din vârful uneltei miraculoase – scriam de zor. Profesorul se opri la fereastra dinspre miază –noapte și privea înspre Dealul Viilor. La dreapta lor și  printre ele  era o deschizătură mare – inestetică și plină de sălbăticiune  murdară prin care se scurgeau apele din adunătură ale Sopotului. Deschisese ochii mari  și totuși visa fiindcă profesorul Biju nu visa cu ochii închiși – deoarece visele lui  pe cât de fanteziste , pe atât erau pline de sănătate  și realitate /anacronic – dar noi știm de ce… Visa anume că un canal dirijat  ar colecta adunăturile  având deasupra lui ceva  care ar acoperi hârtoapa murdară, iar plantația plină de vegetație –frumos aliniată  care ar acoperii toate rupturile capriciilor naturei – ar da aspectul plăcut și satisfacția credințelor oamenilor de bine… Ce putea să creadă mai mult Biju?… Ce putea oferi imaginația lui  mai mult decât atât?… Într-un oraș prea mic, a trăit un suflet prea mare… dacă ar fi trăit într-o metropolă?…  A… nu – nu – nu… sunt convins că Nilul a fost un dar al Egiptului…

…Și timpul trece, iar eu scriam…Poporul românesc așezat la răscruce de drumuri – bântuit de furtune – pizmuit și încălcat de atâtea popoare  barbare  și-a înfipt rădăcinile adânc  în pământul de aur – asemenea unui stejar de veacuri – Munții lui –tulpină  puternică de granit – l-a adăpostit în scorburile trunchiurilor lor… apele lui – vine pentru scurgerea sângelui  vânos încărcat cu atâta amar și durere  și totodată împrospătătoare  cu oxigen – dătător de noi speranțe –îi spălau și alimentau rănile – dându-i veșnic putere nouă…Plaiurile lui – glia strămoșească – viața însăși a neamului românesc…

 Munții noștri aur poartă…
Fericită fii în soartă…
Țară bună și bogată…
Fii a noastră toată – toată…

 Mi se pare că aceste ultime cuvinte  nu le-am scris atunci …trebuie să fie altceva cu ele…

Și… profesorul privind pe fereastră cu gândurile lui, eu… cu scrisul meu, care n-avea nici o legătură cu subiectul… și de care nici astăzi nu mă simt vinovat… fiindcă de undeva se înfiripase el în mine – ora s-a scurs. Totuși, nu întâmplător și tocmai la Geografie, am recurs la acest artificiu  pentru a umple pe vremea aceea, câteva pagini  care la începutul orei îmi  apăruseră incomensurabile.

Clopoțelul din mâna țaței Ioana și-a răspândit vibrațiile  atât de fermecătoare și ușurătoare mai totdeauna – stridente și emoționante  de data aceasta –prin toate colțurile liceului Radu Greceanu…»

Elena Sîrghie – Fragment din volumul în curs de apariție
“În spatele zidurilor” (Povești și povestiri slătinene)

CONTINUARE ÎN NUMĂRUL VIITOR

 Proiect realizat cu sprijinul Primăriei Municipiului Slatina și al Consiliului Local Slatina


1 COMENTARIU

Comments are closed.

- Advertisment -

Most Popular

Recent Comments