Gheorghe își îndesă, ușor, pe cap, pălăria neagră, cam ponosită, ce-i drept, pregătindu-se să iasă, în ogradă. Sigur, avea și alte pălării, mai subțiri, de vară, dar cu asta se simțea cel mai bine. Parcă gândea mai ușor…
Ieși, așadar, în curte și, cu mâinile în șolduri, cum obișnuia să stea, atunci când avea de luat o hotărâre importantă, privi în jur, întrebându-se ce ar putea să facă astăzi. Era ziua lui liberă de la fabrică și nu voia să o irosească. Era portar la Fabrica de Rulmenți Bârlad, de unde știa că va ieși la pensie. Ceea ce nu era chiar atât de departe.
Tot privind prin gospodărie, ochii îi căzură pe un petec de sorg, dintr-un colț al grădinii. Nici nu mai știa cum ajunsese acolo. Știa însă că acestuia îi venise vremea. Așa că hotărî să taie paiele și, după ce va scutura semințele la păsări, din ele să facă o mătură. Nu i-ar fi prisosit Tincăi prin casă, chiar dacă Gheorghe avusese grijă, întotdeauna, să nu-i lipsească, aducându-i și câte două-trei mături deodată, din târg. Zis și făcut! Își luă scăunelul de lemn cu trei picioare și se așeză la umbra agudului…
Deși era sfârșit de vară, era încă destul de cald. Începu, apoi, să așeze, cu grijă, paiele de sorg, pentru că Gheorghe era, de felul său, nu doar muncitor, ci și foarte ordonat. Privindu-l, aveai sentimentul că vede, în fiecare pai, câte un crâmpei din viața sa. Încet, încet, mănunchiul de paie prindea contur, ajutându-l, parcă, pe Gheorghe, să-și retrăiască întreaga viață ce se scursese până atunci, putând, astfel, spune că, într-adevăr se considera mulțumit. Toată viața reușise să se descurce, chiar dacă nu fusese ușor… Cel mai bine o dusese la SMT unde, oficial, era pontator. Cu un scris frumos și cele șapte clase la zi, plus una la seral, Gheorghe era, neoficial, un fel de șef de brigadă. Răspundea de prezența tractoriștilor, de întreținerea tractoarelor și semănătorilor, de necesarul de motorină și, bineînțeles, de cât și cum era folosit combustibilul. Își aminti cum, odată, se îmbătase, de bucurie că, după patru băieți, Tinca îi făcuse o fată, și uitase robinetul de la cisternă deschis, încât un râu de motorină se scursese, în pârâul din apropiere. Nu se îngrijorase prea mult. În acel regim, funcționau câteva așa-zise principii sănătoase. Ca de exemplu: „Noi ne facem că muncim, ei se fac că ne plătesc!”. La SMT, altul era însă la modă: „Se consumă motorina, deci se muncește!”. Așa că lui Gheorghe nu-i rămăsese decât să „aranjeze” actele cu care, o dată pe lună, mergea la Centru, la Zorleni, la control. Nu-i fusese greu, doa „se pricepea” la scris și socotit.
Când vremurile s-au schimbat, Gheorghe s-a îndreptat spre oraș. Nu era rău nici portar la fabrică, mai ales că va reuși să-și păstreze oarecare influență. Pe mulți îi ajutase, îi ,,aranjase”, cum se zice. Acum terminase de aranjat… paiele de sorg. Dacă acestea ar fi fost într-adevăr acele crâmpeie de viață, Gheorghe ar fi putut spune că era un om împlinit. Avea, cu Tinca lui, cinci copii, fiecare cu rostul său, unii la școală, alții la fabrică… Aveau și doi nepoți. Cel mic, Doruț, plecase deja pe trei ani. Era o minune de copil, blond, cu bucle aurii, care-i cădeau pe umeri. Foarte vioi și, mai ales, zburdalnic. Tare îi mai plăcea să necăjească pe câte cineva. Azi, se pare, îi venise rândul bunicului. Așa că, își luă avânt și, alergând, desculț, ușor legănat, balansându-se, când pe o parte, când pe alta, se îndreptă spre el. Gheorghe nu putea decât să se bucure, așa că îl întâmpină cu toată dragostea: „Ce faci, bunicule?” Și ar fi vrut să mai adauge: „Vrei să mă ajuți?”, dar nu mai apucă. Doruț se repezi, cu mâinile amândouă și chiar și cu picioarele, și, într-o clipită, făcu maldărul de paie, așezat cu atâta grijă de Gheorghe, vraiște… Ai fi crezut că a trecut vreo furtună. Gheorghe se crispă, imediat, având sentimentul că paiele împrăștiate erau însăși viața sa întreagă, retrăită, mai devreme, și dată, acum, cu totul, peste cap. Doar așa se putea înțelege de ce, în secunda următoare, un vârf de palmă se lipi de obrazul bucălat și ușor înroșit de soare și de efortul depus al lui Doruț.
Țipetele acestuia îl pironiră, însă, pe Gheorghe pe scăunelul de sub agud, încercând să înțeleagă cum de fusese el în stare de un asemenea gest. Tocmai el, care îl iubea pe băiat ca pe ochii din cap. Dacă urletele copilului, care îi scosese din casă pe ceilalți membri ai familiei și chiar pe vecini, aveau să se potolească, repede în brațele bunicii, Gheorghe, însă, avea să rămână, mult timp de-acum încolo, cu o durere în suflet ce avea să capete chiar proporțiile unei adevărate traume. „Văleu, ce am făcut, am dat băietului o palmă”, repeta ori de câte ori avea ocazia.
Nu peste mult timp, Doruț avea să plece, cu părinții, pe alte meleaguri. Așa fusese scris în stele… Venea, de-acum, din ce în ce mai rar pe la bunicul lui drag. Crescând, uitase cu totul, și de paiele răvășite, și de vârful de palmă… Bunicul, însă nu! Gheorghe retrăia, de fiecare dată, la fel de intens, acel moment, atât de dureros pentru el. „Vai, i-am dat băietului o palmă…” Și lacrimile începeau să curgă, domol, pe obraji, împiedicându-se ușor de pomeții proeminenți ai chipului său smead. „Am dat băiatului o palmă”, repeta aproape mecanic și părând că aștepta iertare de la Doruț, de la părinții acestuia și de la tot neamul. În realitate, Gheorghe avea nevoie să se ierte pe sine. De aceea, din când în când, cu glasul aproape stins, îl puteai auzi: „Și afurisitele alea de paie…”
Elena Sîrghie
