E sfârșit de săptămână și Gina hotărî să meargă la țară, să-i mai vadă pe ai ei. Mai ales că se apropia și Paștele. După ce obținu și acordul copiilor, soțul fiind plecat în delegație, începu pregătirile. Odată urcați în mașină, Gina porni motorul, iar Sorin și Ana… telefoanele.
Gina rulează ușor, fără grabă, pentru a avea timp să admire frumusețea câmpului înverzit și albastrul pur al cerului. Ba, chiar se opri, pentru câteva minute, când, la un moment dat, pe un drum lăturalnic, bătătorit și plin de praf, întâlni o turmă de oi și capre…
În timp ce, de o parte și alta a mașinii, treceau, de-a valma, oi, capre, măgari și câini, cu stăpâni cu tot, Gina avu răgazul să privească în spate, la copii, sperând să descopere pe chipul lor aceeași bucurie de a fi în mijlocul naturii. Constată, cu amărăciune, că Ana „călătorea” prin… Maldive, iar Sorin „zbura”, deja, în cosmos, spre planeta Marte. „Fiecare cu ce-l doare!” gândi ea. „Da, poate că, până la urmă, fiecare are dreptate, în felul său. Nu e rău să cunoști alte ținuturi, alte culturi și popoare. Nu știi pe unde te poate duce viața, în era asta a globalizării”…
Cât privește explorarea spațiului, înțelesese și ea că acesta ar putea reprezenta o soluție de rezolvare a problemelor pământenilor: „Cine știe dacă nu cumva copiii copiilor lor nu vor ajunge să locuiască pe-acolo. Asta da viață liniștită! Nu tu aglomerație, nu tu stres, nu tu lupte pentru putere… Apropo!, că tot vin alegerile, imediat, după Paști”.
Revederea cu cei dragi este, ca de obicei, emoționantă. Bunicii își îmbrățișează nepoții, care se dezmeticesc cam greu. Nu este ușor să treci, de la lumea virtuală, la cea reală, în care să simți pământul sub picioare și să-ți potolești setea, cu apă rece din fântână. Și Gina o îmbrățișă pe Mamaie, bunica din partea tatălui, care stătea liniștită, pe scăunelul ei, sub nuc. Era o legătură specială între ele… Pentru Gina, Mamaie reprezenta toate bucuriile copilăriei… După ce trecură în revistă ce mai era nou prin casă, curte și grădină, se retraseră cu toții, sub nuc, lângă Mamaie.
– Ce mai e pe la oraș, Gino, întrebă taică-său, Mărinică.
– Ce să fie tată?, ce știi: forfotă, zgomot, agitație… Mai ales acum că vine Paștele, apoi, imediat, vin alegerile… În sfârșit… da, voi cum stați cu pregătirile…? Ar fi vrut să spună, „pentru Paște”, dar Marinică, pe care îl mânca, deja, limba, se repezi și o întrerupse…
– Cu ce? Pentru alegeri? Bine, bine, n-avem emoții.
– Cum așa? Cine candidează?
– Păi, actualul…
– Și de la opoziție?, îl întrerupse, de data asta, Gina…
– Cică… actualul viceprimar, zise Mărinică, trăgând un scurt hohot de râs.
– Cum adică „cică?”, vru lămuriri, Gina.
– Păi, așa se zice că ar fi de la opoziție, dar ei sunt mână-n mână. Mai sunt și veri… primari, după mamă. Au furat patru ani, împreună, și-acu’, indiferent care dintre ei va ieși primar, vor continua să fure, ca-n familie…
– Hai, tată, zău, că nu mai este chiar așa, ca pe vremea lu’…
– A, nu? Da la voi cum e?
– Ei, la oraș e altceva… Sunt mai mulți candidați, care „se luptă” în proiecte, argumente, planuri… Și ar mai fi vrut să adauge câte ceva, dar, dintr-o dată, simți că o umflă și pe ea râsul și renunță. Cum discuția despre alegeri ajunsese într-o notă amuzantă, Gina se gândi să o accentueze…
– Să știți că voi stați, totuși, bine. Aveți candidați care sunt rude, se înțeleg, colaborează, pentru binele vostru. Aveți viitorul asigurat. Da, uite!, într-o comună din Mehedinți, soția candidează împotriva soțului. E drept că sunt în proces de divorț, divorț ce se va pronunța după alegeri.
– Aoleu!, sări Marioara, maică-sa. Ea, care nu se pricepea la politică… La alegeri mergea, întotdeauna, pe mâna lui Mărinică. Pe cine zicea el să pună ștampila, ăla era… Da, parcă așa ceva nu mai auzise.
– Și bărbatu’ său ce zice?, mai vru să afle Marioara.
– Care bărbat?, femeie, n-auzi că e fostul, că divorțează?
– Lasă, lasă, că în fața lu Dumnezeu, tot cu el rămâne.
– Uf! Paștele lor de alegeri, cum strică familiile oamenilor!, oftă Mărinică.
– Păi, ce să zică, mamă, cică se simte trădat. Că n-a crezut-o în stare să se contreze cu el și-n alegeri. Da că nu-i este teamă… El știe că ea nu e bună de primar, pentru că e rea și recalcitrantă.
– I-auzi!, se miră Mărinică. Și ea, ea ce zice?
– Zice că vrea să candideze, ca să afle cum sunt cheltuiți banii publici.
– Zău?! Păi cât a stat lângă el, n-a aflat?
– Nu știu! Că zice că l-a ajutat și la proiecte. Chiar și proiectul cu asfaltarea, care este în derulare, are amprenta ei.
– Ce are, maică?, se trezi și Mamaie, de care toți credeau că moțăie acolo, pe scăunel, în lumea ei.
Gina, surprinsă, și neavând la îndemână un sinonim pentru „amprentă”, se bâlbâi toată, spre amuzamentul celorlalți. Odată, trezită, Mamaie continuă, punând punctul pe i în această discuție:
– Da lumea ce zice?
Gina, care se strădui să redevină serioasă, o lămuri mult mai repede, de data asta:
– Păi, unii, mai ales bărbații, zic „bravo ei”. Alții, mai ales femeile, nu prea sunt de acord. Că d-na Codruța nu trebuia să-și pună candidatura, să mai încurce lucrurile.
Mamaie continuă să-i uimească pe ai săi, dovedindu-se a fi o subtilă observatoare a manevrelor politice:
– Ehei… Fiți atenți la mine!, e tot o făcătură…, aluzie la alegerile din comuna lor. Să nu vă mire, dacă, după alegeri, nu mai divorțează.
Surprinsă, plăcut, ce-i drept, de implicarea verbală a bătrânei în alegeri, Gina o întrebă, mai în glumă, mai în serios:
– Da, mata, ce faci Mamaie, votezi?
– Păi, cum să nu votez?! N-am lipsit de la nicio votare… Așa șontâc, șontâc, în baston, și tot mă duc…
– Da?! Păi și cu cine votezi?
Răspunsul veni prompt, scurt și convingător. Chiar mai repede decât s-ar fi așteptat Gina:
– Cu Iliescu, maică, cu cine?, zise Mamaie, cu un soi de mândrie patriotică.
Elena Sîrghie
