Seniorul-poet Ion ANUȚA este un trubadur al dragostei, în sensul ei primordial, adamic, dar și al dragostei de patrie, la acest capitol domnia sa asumându-și poziții destul de ferme și tranșante. Așadar, poemele sale sunt dedicate, în general, FEMEII, cu toate splendorile sale fizice și morale, cu misterele cărnii și culorii ochilor ei (verzi, kaki, căprui, albaștri, castanii etc.), cu lăuntrul ei magnific, dar și cultivând, fără menajamente, sentimentul patriotic, al dragostei de țară și neam, lucru rar întâlnit astăzi în lirica de la Nord de Dunăre.
Volumul „Reflecții. Iubiri. Speranțe.”, apărut recent la Editura Hoffman, se încadrează în această tipologie a dragostei de femeie și de patrie, o tipologie cu care Ion Anuța a debutat spectaculos, în urmă cu câțiva ani. „De n-ai văzut femei iubind, / În dăruire generoase, / Degeaba-n lume-ai mai trăit, / Că n-ai văzut femei frumoase.” (Calvarul frumuseții la femei)
Aflat într-o luptă permanentă cu Timpul și cu vântul care ne spulberă viața și care ne semnalizează ireversibilitatea viețuirii, în poezia lui Ion Anuța ai să găsești, păstrând proporțiile, ecouri și clinchete eminesciene, argheziene, blagiene, păunesciene și chiar tresăriri lirice în genul poemelor naționaliste, semnate cândva de Ioan Alexandru sau Corneliu Vadim Tudor.
Poetul octogenar, prin lirica sa, face o invocație către Cer ca să oprească Timpul, în direcția în care însuși filosoful-poet LUCIAN Blaga spunea: „Oprește, Doamne, ceasornicul, cu care ne măsori destrămarea”. Ion Anuța se adresează vântului, luându-l la întrebări: „Spune-mi, vântule, cum faci / Și cu timpul cum te-mpaci? / Spune-mi, ca să știu și eu, / Să nu-mbătrânesc mereu.” (Vântule, nemuritor).
Și dacă iertarea e scrisă în legile omenești, poetul pledează biblic pentru iertare, pentru împăcarea cu aproapele și departele nostru, pentru dragoste, fiindcă, nu-i așa? „Dacă dragoste nu e, nimic nu e!” „Iar când Cortina va cădea / Și piesa vieții s-a sfârșit, / Și vei pleca spre steaua ta, / Să ierți pe cei ce ți-au greșit.” (Iartă cât trăiești).
În amurgul existenței sale, poetul slătinean nu numai că nu face pași îndărăt privind clasicul subiect provocat de săgeata lui Cupidon, ci dimpotrivă versurile sale îmbobocesc treptat și explodează în floare, cu o voluptate și cu o împlinire care ne demonstrează că dragostea nu are vârstă. „Dar ce n-aș da pe sânii copți, / Atât de glorioși cum sunt, / În vraja unei sfinte nopți, /Să-i strâng în brațe, să-i sărut.” (Adriana) Sau: „De s-ar vinde anii-n târg, / Eu mi-aș vinde anii mei, / Mi-aș opri, fără să plâng, / Primii patruzeci din ei.” (De s-ar vinde anii-n târg).
Dragi cititori, poeziile domnului Anuța sunt adevărate „slujbe de iubire”, iar iubitele sale reale sau plăsmuite de autor, Maria, Drăguța, Adriana, Mihaela, Tantzi, creola din Banat etc. toate celelalte pe care le-a iubit „în goana timpului”, sunt așezate în versurile sale la loc de cinste. „Cu părul negru-n bucle ondulat, / E-un fericit bărbatul care-o are.”
Crinul este floarea purității și a iubirii absolute, ca-n „Amurgul gândurilor” lui Cioran, iar dragostele secrete ale autorului îi incendiază condeiul: „Fără bilet de voie, eu te-aștept, / (…) / Să ne iubim o viață, nu trei luni.” Ion Anuța iubește pe Messenger, pe Internet, pe toate canalele de comunicare, navigând liric în direcția bună a dragostei, fără limită și fără busolă, deși din când în când ne vorbește de cumpătare și de credință în puterea Mântuitorului.
Femeile pentru el sunt oceane pline de iubire, greu de explorat: „Atâtea sărutări îți dau în șoapte, / Pe pieptu-ți voluptos, pe coapsa-ți fină, / Pe gura ta ca o căpșună coaptă, / Pe părul tău în falduri de regină.” // Ce mici sunt nopțile pentru iubiți / Și-așa de mici, pentru iubiri secrete, / De-asta mereu poeții îndrăgostiți, / Iubirile le cântă-n triolete.” (Iubirile secrete).
Ion Anuța caută femeia și o regăsește exact așa cum a cunoscut-o în tinerețile sale voluptoase: pură, imaculată, apetisantă, dar și dominatoare, ilustrând astfel proverbul cum că bărbatul e capul familiei, însă femeia e gâtul care-l manevrează cum dorește. „Cum e la mașini volanul, / Îl învârți așa cum vrei, / Cum e la căruță calul / Suntem noi pentru femei.”
Așadar, în dragoste, Ion Anuța își retrăiește toate cele patru anotimpuri, ba, mai mult domnia sa vine cu al cincilea anotimp al poeziei, un fel de reîmprimăvărare a sufletului și spiritului.
Dar, de la „coapse fine și buze catifelate”, autorul nostru trece, apoi, la cele lumești, în partea a doua a cărții, la un ton ușor amar, amintindu-ne parcă de Alexandru Macedonski: „Un cârd de păsări călătoare / Zbura peste oraș încet, / În a văzduhului splendoare, / Îmbrăcând tainica-nserare, / Într-un refren de triolet.” E vorba aici de înserarea trupului și a firii… (Seară de iunie)
În poemul „Durerea ascunsă”, poetul nostru iubăreț se mai temperează, revenind la gândurile și mentalitatea creștinului născut și nu făcut, vizând tristețile și racilele lumii contemporane. El admite că, în ciuda voluptății cu care scrie poezie de dragoste, inima-i plânge și că oamenii „Mereu robiți de pasiune, / Sclavi ai plăcerilor lumești” trebuie să se aplece spre cumpătare și spre căință, fiindcă Virtutea în lume doar „Prin CUMPĂTARE o găsești”. Își venerează Tatăl „…stâlpul ce susține / Tot greul casei cât trăiește”, iar Mama devine „dragostea lui eternă.” Devine păunescian: „Ce părinți… niște pălmași…/ Ce din zori și până-n seară, / Îi găsești trudind pe câmp, / Sub a arșiței povară.”
Critică dur „Caravanele minciunii”, pe care le-a dirijat Liviu Dragnea „cu trupa lui de trubaduri”, caravane care încearcă să-i prostească încă o dată pe români, „Cu tolba plină de minciuni”. Rezultatele alegerilor europarlamentare îl determină să afirme că „Se încheie o epocă”, „Epoca unor umbre ce-au plecat, / Epoca hoților de neam și țară, / Epoca unor lumi cu față tristă, / Epoca lungă a haitei de tirani!” Radiografiază liric cazul din Valea Uzului, acolo unde ungurii ne-au profanat mormintele: „În Valea Uzului, cretinii / Mormintele le devastară, / Se răsucesc în gropi martirii, / Căzuți în lupte pentru țară.”
Deplânge starea precară de sănătate a națiunii române, a sistemului sanitar bolnav: „Și-aștepți la uși, și-aștepți pe coridoare, / În doctori îți e ultima speranță, / Încrezător că Dumnezeu e mare, / Și-ți va prelungi puțin din viață… (Calvarul vieții). Îi atacă la baioneta versului pe patrioții gongorici și pe mincinoșii îndoctrinați, care dorm în Parlament și care au falimentat țara, vizând, totodată, și imoralitatea din televiziunile aservite: „Patrioții gongorici, / Din politica cea mare, / Țoapele fără lipici, / Fac explozii pe ecrane.” Sau: „Pătimași pentru avere, cei ce-ajung să ne conducă, / În noroiul degradării, zilnic țara se scufundă, / Setea lor de-mbogățire, de putere și de bani, / I-a făcut ca să devină ai poporului dușmani.” (Până unde, până când?)
Partidele sunt rușinea țării, ele „Nu au gândul armoniei, / S-aducă pacea socială, / Ne-afundă-n praful josniciei, / Acești mistuitori de țară.” Patriot până-n prăsele, Ion Anuța deplânge faptul că mai-marii țării au înstrăinat gazele din Marea Neagră și că haite înfometate de politruci se luptă-n disperare, „Sfâșiindu-se-ntre ele, cum să stea la guvernare!”
Îl torpilează pe fostul ministru al Justiției, Tudorel Toader, și o felicită pe Koveși, care și-a căpătat prețuirea întregii Europe. Îi „miruiește” pe șmenarul Varujan Vosganian și pe ateul Ion Cristoiu și încheie cu impostorul Liviu Dragnea, care a întrecut orice măsură.
Poetul și cetățeanul Ion Anuța are un merit cu totul și cu totul special, în aceste vremuri, în care românului îi este frică și de umbra lui: acela că nu se sfiește să-și spună părerea despre iubire și Eros în general, dar și despre dragostea de patrie, punându-și inima pe masă și riscând astfel să-i fie sfâșiată în bucăți, de către guvernanții zilei. Și dacă ar avea ceva de suferit pentru opiniile sale, la cei peste 80 de ani ai săi, aceste suferințe ar fi infinit mai mici decât suferințele morale pe care ar fi trebuit să le îndure în suflet, dacă ar fi tăcut „cuminte”, în banca lui, lăsând răul să curgă mai departe.
Felicitări, Ion Anuța!
Dumitru Sârghie
