AcasăActualitateProfesorul Constantin Șerban a plecat dintre noi, după ce o viață de...

Profesorul Constantin Șerban a plecat dintre noi, după ce o viață de om a fost dăruit școlii cu toată fibra sa

Este doliu în învățământul din Olt, după ce domnul Șerban Constantin, cel care a fost mai bine de două decenii directorul Școlii Gimnaziale Dobrețu, a pierdut lupta cu viața. Aflăm, din ce în ce mai des, despre dascăli care se duc prea devreme în lumea umbrelor „enigmatici și cuminți”, așa cum spunea Adrian Păunescu, cu ani în urmă. Mulți dintre ei se sting de regulă după primii ani de la pensionare, în cazul dumnealui după câteva luni.

A fost un  cadru didactic care și-a făcut meseria cu pasiune, a avut în sânge această profesie, care l-a consumat… Dascălul e o torță arzândă, care se stinge cu fiecare generație pe care o dă societății. Avem nenumărate exemple de cadre didactice care au plecat prea devreme în lumea tăcerii veșnice, dar parcă lucrurile se accentuează cu fiecare an. Cadrele didactice cu dăruire, din păcate tot mai puține, au un ritm al vieții care le uzează prea devreme. Chiar dacă pentru unii din afară meseria pare extrem de facilă, iar programul foarte permisiv, adică 3-4 ore zilnic, lucrurile nu stau deloc așa. Cum s-ar explica altfel faptul că profesori peste 70 de ani sunt foarte puțini la pensie și se înmulțesc anual cei care sfârșesc tragic, în urma unor boli necruțătoare?

Dar aceste rânduri sunt dedicate unui director de excepție al Oltului, un om al cetății care a fost un exemplu pentru comunitatea din Dobrețu și a slujit școala peste patru decenii. Profesorul Constantin Șerban a înnobilat meseria de șlefuitor de generații. A plecat dintre noi, după ce o viață de om a fost dăruit școlii cu toată fibra sa. Profesor de fizică și apoi director de școală cu rezultate notabile la nivel județean, a fost tipul de dascăl care îmbrăcase cămașa dăruirii depline, pentru atâtea generații de elevi. A cochetat cu politica, a fost și consilier local, dar nu a uitat școala unde a învățat și slujit împreună cu soția, până în ultimele zile ale vieții.

Domnul Șerban Constantin a fost unul dintre cei mai iubiți profesori ai școlii. L-am cunoscut în toamna aurie a anului 2017, când am fost repartizată ca profesor la școala pe care a cârmuit-o aproape o viață de om și m-a primit ca un tată care își primește copilul. Atât el, cât și soția, profesor de matematică, o echipă de nota 10. Un om cărunt, cu trăsături fine, extrem de sensibil și de inteligent. Extrem de agreabil și de sufletist… Genial în unele situații… Epitetul „genial”, din timpurile în care a trăit, nu avea pe atunci conotația fandosită pe care o are astăzi, când orice poate fi numit astfel, de la o pagină din Platon sau Eminescu, până la o felie de tort.

Deși accesibil, jovial, pus mereu pe șotii, domnul Șerban nu cădea în superficialitate. Glumele sale, oricât de pline de haz sau de sarcasm, nu picau în trivial sau în umor ieftin. Râdeam mult. O dată, străbătut de cine știe ce fior metafizic a spus: „Nu știu cât bine vom fi făcut noi doi în școala asta, eu și Jana, dar știu că ne-am străduit din răsputeri.” Cât mi-aș dori să putem râde din nou!… sau când ne vom revedea toți?!”

Era un spectacolul viu de erudiție și inteligență. Avea formație de profesor de fizică și se mândrea cu asta. A rămas un profesor toată viața și datorită disponibilității sale era iubit de toți profesorii care trecuseră pragul școlii. Faptul că provenea dintr-o familie de oameni simpli și muncitori, a crescut în casă cu iubire și respect, valori pe care a încercat să le insufle și celor pe care i-a  ajutat să evolueze de copil în școala pe care a condus-o apoi atâția ani, îl făcea atât de simplu și distins. Atât de mult iubea această școală, încât uneori era prilej de ironii din partea mea și a doamnei Jana. Îl asiguram că va avea parte de un bust în curtea școlii…

A rămas tot timpul un Om simplu, veșnic tânăr care, însă, și-a luat maturitatea în serios. Dumnealui era „Domnul director” pentru noi toți și nouă ne plăcea cât de frumos avea grijă de toți ai lui. Iubita lui soție, atât de fragilă și atât de puternică!

Nepoții? Inima, sufletul lui! Copiii iubiți și venerați, de care era atât de mândru…

Ce-am învățat de la domnul director?

În primul rând, omenia, simplitatea, originalitatea. Dintotdeauna am căutat și am prețuit oamenii care știu ce sunt și se comportă în mod firesc, nu pentru recunoaștere publică sau pentru recompense. E singura formă de gratuitate pe care o recunosc (pe plan uman, firește). Îmi repugnă impostorii, farseurii, dar mai cu seamă îmi repugnă oamenii fără principii, cameleonii ariviști. El nu a abdicat niciodată de la crezul său și de la principiile sale.

Ce mă intrigă astăzi e faptul că nu s-a erijat niciodată în model sau punct de referință (cred că l-ar amuza foarte mult numai gândul la așa ceva). Dar pentru elevii săi, asta devenise în timp. Îl vizitau la școală, ieșeam din birou să-i las împreună, fiindcă era momentul lor frumos de aduceri aminte. Acum se instalează absurdul în viețile noastre, nu mai avem niciun reper.

Dar încă o dată: ce-am învățat de la el? Am învățat să fim drepți și echidistanți în cancelarie, fără discursuri pompoase la început de an școlar, să ne aplecăm cu empatie la nevoile și trăirile copiilor care trec pragul școlii. Acest om minunat și sensibil știa să se exprime admirabil, fiindcă era sincer și simțea frumos pentru fiecare dintre noi. Se întreba uneori: „Am fost prea dur? Sper să nu fi jignit pe nimeni…!” Atât era de atent la oamenii din jur!

„Cum să ajutăm?”, era întrebarea lui permanentă și domnul director ne ajuta pe toți. Numai noi nu l-am putut ajuta cu nimic. Timpul nu a mai avut răbdare cu el… Dumnezeu să-l odihnească!

Prof. Irina Maria Tabacu

- Advertisment -

Most Popular

- Advertisment -

Recent Comments