„Eu mint și când mint, ce știe neamțul ăsta?”, și-o fi suflat zeflemitor în barbă Victor Ponta, cu ocazia celor două runde televizate, petrecute, face to face, cu Klaus Iohannis. Din păcate pentru PSD și din fericire pentru poporul român, minciunile lui Ponta au înarmat Diaspora și – iată – „mămăliga” a explodat, ca în Decembrie 1989, spulberând, fără drept de recurs, noua-veche utopie socialistă care invadase România.
A fost o luptă crâncenă între fantazarea unor idei colectivist-extremiste ale baronilor lui Ponta și gândirea rațională a lui Klaus Iohannis, cel care trebuie să se ferească – de aici înainte – de proprii lui baroni. A fost o luptă cruntă între fanfaronada și aroganța cuvintelor ginerelui lui Ilie Sârbu și buna-cuviință, dublată de bunul-simț ale lui Iohannis.
Puțin la simțire și de soartă ajutat, Victor Ponta se și vedea stăpân pe România plagiatului bine făcut. N-a fost însă să fie așa, deoarece acest tânăr cu obrazul gros n-a reușit să iubească pe nimeni niciodată cu adevărat. Întotdeauna s-a prefăcut că iubește pe cineva… A strigat „Jos Iliescu!” în Piața Universității, apoi s-a dus în brațele lui Iliescu. A fost șeful de campanie al lui Geoană și l-a votat mișelește pe Antonescu. S-a asociat cu Antonescu, ca să aibă și el față europeană și apoi s-a spălat pe mâini de acesta, fără nicio remușcare. A iubit Roșia Montană, pledând pentru neexploatarea acesteia de către străini, apoi n-a mai iubit-o, jucând-o la barbutul vesel al interesului celei mai odioase construcții politice: PSD! Acum, am auzit că ar iubi-o din nou. Dar cine-l mai crede?
Se laudă că a votat cu Rațiu, dar s-a dus la Iliescu, fiindcă – nu-i așa? – era singura lui oportunitate. Ponta nu crede în capitalism, dar nu crede nici în socialism. Îi obligă, în schimb, pe alții să creadă. Minciuna a fost și este singurul lui adevăr… În ipocrizie are diplome peste diplome, iar lingușirea e arta lui pe care o practică în pace și onor (vezi întâlnirile mieroase, față în față cu Traian Băsescu).
De fapt, idealul de om politic al lui Ponta a fost și rămâne Traian Băsescu. Din fericire pentru poporul român, cariera lui Ponta se sfârșește aici, risipindu-se astfel riscul ca aceasta să-l depășească în grosolănie și golănie pe însuși profesorul său, cel cu care a semnat chiar un contract de coabitare și de respirație.
Astăzi, ca și Ceaușescu, Victor Ponta, cel care credea că este Timpul, Spațiul, Trecutul și Viitorul nostru, poartă – în continuare – două măști: o mască tragică (aceea care prefigurează faptul că nu va scăpa nevătămat de mânia baronilor din PSD) și una comică (dată de faptul că de el a ajuns să râdă până și Mircea Geoană).
„Ce-am avut și ce-am pierdut”, pare să-i spună el prietenului său cel mai bun, Sebastian Ghiță, în timp ce amândoi își beau paharul cu cocktail-desperado, într-un club de fițe din Dubai. Asta sună ca un fel de adio de la această meserie (politica), meserie care l-a înălțat prea sus, apoi i-a dat drumul fără parașută. Sună ca un fel de testament a cărui religie a fost minciuna învelită în staniolul duplicității. De-a lungul meteoricei sale cariere politice, Victor Ponta a trecut cu ușurință de la un interes național la altul, de la o religie la alta, așa cum ai trece de la o nevastă la alta, bătându-te cu pumnul în piept că ești cel mai mare familist al țării.
Ultima rațiune a junelui Ponta ar fi trebuit să se soldeze cu demisia sa din funcția de președinte al PSD și cea din funcția de premier. N-a făcut-o, grăbindu-și astfel sfârșitul politic, într-un mod absolut lamentabil. Dacă ar fi demisionat, ar mai fi salvat măcar onoarea și amintirea bunului său tată, ar fi salvat onoarea înțeleptei sale mame, care i-a spus atunci când el a intrat în PSD: «Păi, bine, Victoraș, de asta am strigat noi „Jos Iliescu!”.»
A-i cere onoare, însă, lui Ponta, este echivalent cu a le cere același lucru lui Dan Diaconescu și Vadim Tudor. Pun pariu că Vanghelie are mai multă onoare decât Ponta!
Dumitru SÂRGHIE
