AcasăInterviuRomânii cu fundul în două luntri, o sentință la care nu subscriu

Românii cu fundul în două luntri, o sentință la care nu subscriu

Academicianul Alexandru  Zub este una din figurile proeminente ale istoriografiei contemporane.  Ca student, a participat, între 12 și 14 aprilie 1957, la organizarea la Putna a aniversării a 500 de ani de la urcarea pe tron a  domnitorului Ștefan cel Mare. A fost arestat împreună cu Aurelian I. Popescu, președintele Consiliului Asociației Studenților, din cadrul universității ieșene, și cu studenții Mihalache Brudiu și Dumitru Vacariu. A fost  condamnat de către Tribunalul Militar Iași la 10 ani închisoare corecțională.

În limbajul justiției comuniste: „uneltire contra ordinii de stat”. A fost deținut șase ani și două luni, între 6 martie 1958 și 16 aprilie 1964, când a fost eliberat prin grațiere. După eliberare, s-a dedicat cercetării, iar în 1973 și-a susținut doctoratul la Universitatea din Dealul Copoului. Din 1990, a devenit directorul Institutului de Istorie și Arheologie „A.D. Xenopol”. În 1991, a fost membru corespondent al Academiei Române, devenind, mai apoi, membru deplin, în 2004. Din anul 2006, este președintele Secției de Științe Istorice și Arheologice.

alexandru zubOrice popor își are istoria pe care și-a făcut-o

– Ce istorie are românul, domnule academician?

Cred că trebuie să punem lucrurile astea în cheia normalității istorice. Orice popor își are istoria pe care și-a făcut-o, de care ia act progresiv și în măsura în care dispune de informație, de date. Nu aș spune că e ceva special în cazul nostru. Suntem un popor care a trăit în condiții aparte și, evident că, specificitatea trecutului românesc trebuie să aibă o expresie istoriografică.

– Au românii o relație ratată cu istoria?

Nu. Această întrebare este una cioraniană. Nici vorbă de relație ratată. Siberia spiritului, neantul valah, acestea sunt niște aberații. În condițiile în care ai o istorie cu articulări statale, cu evenimente care i-au pus pe români în poziții destul de onorabile, în momente importante, nu poți să spui că nu a fost nimic. În plus, ei au dat o mare creație, care este limba, cultura acestui popor și care s-a închegat în forme moderne în secolul IX-XX. Acestea sunt creații care-i pun pe români alături de oricare alt popor. Evident că nu suntem Franța și nici China; asta apropo, de reperele cioraniene, care ziceau că am avea nevoie de gloria Franței și de populația Chinei. Astea sunt nebunii.

– Care este părerea dumneavoastră despre români?

Eu nu pot să-i judec pe români la general și să am o părere. Nu toți românii sunt la fel, iar eu nu am instrumente să definesc ansamblul românității. Cine o face, o face abuziv, o face pe cont propriu. Orice generalizare este un abuz și aș recomanda oricui să nu se precipite în a pune etichete, pentru că se înscrie în fals.

Românii cu fundul în două luntri, o sentință la care nu subscriu

– Decembrie 1989. Revoluție sau lovitură de stat?

Și una și alta. Revoluție până la un punct, pentru că a fost o mișcare populară destul de intempestivă și consistentă, încât să nu poți trece peste ea dar, în același timp, și o făcătură de culise, în care s-au aranjat structurile pentru viitorul imediat, și care a însemnat altceva decât revoluție. Ambele ipoteze trebuie puse la lucru.

– Faptul că, de-a lungul istoriei, am stat cu fundul în două luntri, ne-a salvat ca popor?

Asta e poziția oricui, oricine trebuie să traverseze o apă, trebuie să intre într-o luntre. Iar această luntre ar trebui să aibă și o altă luntre de rezervă. Aceasta este o sentință la care eu nu subscriu. Există, desigur, în istorie, o anumită ambiguitate, un echivoc care, în cazul nostru, ar putea fi considerat mai accentuat decât în alte părți. Dar cine are măsura acestei comparații? Cum stabilim că românul este mai vinovat în două luntri decât polonezul sau ungarul? Doar fiindcă ne place discursul mizerabilist, în care românul e descris mereu în fals, e mereu în culpă și mereu trebuie să-l probozesc pentru câte ceva, chiar și pentru ce n-a gândit?

– Manifestările de anul acesta din Ardeal cu privire la autonomia Ținutului Secuiesc au scos de la naftalină numeroși tribuni și patrioți de la tribună. Și totuși, care e adevărul cu acest ținut al secuilor, domnule academician? Vă reamintesc și vorbele lui Petre Țuțea: „Cu ungurii nu puteam avea probleme. Dacă dăm drumul la toți caii din Ardeal, fără călăreți, în două ceasuri se pișă în Budapesta”.

Asta e literatură. Și, oricum, Ținutul Secuiesc este o problemă care nu se rezolvă într-o discuție așa rapidă, la botul calului, pentru că e o problemă a unei populații care a avut un anumit istoric discutat în perspective diferite. Sunt lingviști, antropologi, care au analizat aceste lucruri în ultimele secole, și nici acum nu s-a rezolvat problema, tocmai pentru că, acolo nu este un proces viu, e un fenomen de viață ce trebuie pus în dimensiunea sa istorică. Nu e cazul să reamintesc aici autorități care s-au pronunțat în această privință din spațiul lingvisticii, dar și istorici care au spus că trebuie să privim acea zonă cu multă precauție.

Torționarii s-au ascuns în instituții. Unii dintre ei sunt imuni toată viața

– Avem un muzeu al comunismului, avem oficial condamnarea comunismului, dar nu avem niciun comunist sau vreun torționar în închisorile capitaliste. Cum vă explicați acest paradox?

Acest paradox vine din acea natură ambiguă a Revoluției din Decembrie 1989, în care nu s-au tranșat lucrurile în mod foarte clar. În sensul că, Revoluția nu a dat, nu a impus atunci și o formulă radicală care ar fi dat câștig de cauză Proclamației de la Timișoara cu acel articol 7, care scotea din joc pe cei responsabili din trecutul regim. Nefăcându-se acest lucru, s-a pierdut momentul potrivit pentru a limpezi apele și, evident că, după aceea, în preajma intrării în Uniunea Europeană, s-a simțit nevoia unei condamnări a comunismului de la tribuna Parlamentului, dar nu și cu măsuri practice de restabilire a justiției. Sigur, lucrurile acestea sunt extrem de complicate, pentru că, după atâția ani, e greu de restabilit vinovățiile, de condamnat torționarii care nu mai sunt în viață, ori s-au ascuns bine în instituții, în forme de viață care-i fac inaccesibili. Unii dintre ei sunt imuni toată viața.

– Privind la lumea de astăzi, la vremurile în care trăim și în care lichelele au luat locul elitelor, nu aveți urme de regrete, domnule academician? S-a meritat tot acel sacrificiu din Iadul închisorilor comuniste?

Nu am sentimentul că am făcut un sacrificiu. Mi-am făcut doar datoria așa cum am înțeles-o eu, ca tânăr, ca student în ultimul an la Istorie și care a socotit că trebuie să facă apel la valorile trecutului. În cazul meu, Ștefan cel Mare, de la înscăunarea căruia se împlineau o jumătate de mileniu și am zis că acest lucru nu poate trece necelebrat de către noua generație. Dar, dacă s-a meritat sau nu, cred că e în funcție de conștiința fiecăruia. Personal, nu am avut să-mi reproșez lucruri importante, nici în vremea aceea, nici mai târziu, pentru că am găsit soluții de adecvare onorabilă la realitățile timpului, așa încât să mă pot manifesta socialmente, profesionalmente, fără concesii importante.

Mi-aș fi dorit să trăiesc în Evul Mediu și să fiu cavalerul lui Ștefan cel Mare

– Cum sunt românii: euro-sceptici sau euro-optimiști?

Cred că sunt și – și. Dar zic că ar trebui să fie realiști. Realiști în sensul că, să dai fiecărui element ceea ce se cuvine. În anumite momente, suntem mai dispuși să înclinăm, să privim optimist evoluțiile, iar în altele mai puțin. Asta nu înseamnă că nu suntem onești și nu suntem deschiși și îndreptățiți în aceste atitudini schimbate. Faptul că există atitudini diferite față de același fenomen este absolut normal.

– Ce ar trebui să rețină tinerii din România cu privire la istoria țării lor?

Ar trebui să rețină și să învețe o corectă raportare la valorile trecutului și un efort în plus de debarasare, de clișee, de mituri, de judecățile pripite care se emit din păcate în mass-media, atât de frecvent.

– În ce perioadă istorică v-ar fi plăcut să trăiți, domnule academician Zub?

Nu m-am gândit niciodată la asta. Nu noi ne alegem timpul, ci timpul ne alege pe noi. Dar, dacă ar fi o preferință, sigur, aș alege Evul Mediu și e posibil să fi dorit să fiu un cavaler al lui Ștefan cel Mare.

Ciprian Traian STURZU


RELATED ARTICLES

2 COMENTARII

  1. Felicitari pentru acest interviu luat unei personalitati de prima marime a Romaniei.Este cu adevarat unul dintre cei mai verticali intelectuali si poate printre putinii luptatori anticomunisti care stiu pentru ce au facut inchisoare.Nu a facut nici-un compromis nici inainte si mai ales dupa ’89,cum din pacate au facut numerosi detinuti politici.Priviti evolutiile unor asa zisi anticomunisti la antene si rtv,iti vine sa te intrebi daca unii dintre ei n-au facut inchisoare degeaba,nomina odiosa!PS Acest interviu face cinste revistei si este pacat sa fie amestecat in aceasta revista cu interviuri luate la fel si fel de otrepe comunisto-securiste de pe la noi sau de pe aiurea!

    • Si ca sa fiu mai exact, ma refer numai la simpla paginatie,intre o tuta si un nenorocit de cominist.Nu le-ati gasit alte locuri decat in vecinatatea acestui simbol a luptei anticomuniste-Alexandru Zub.Si acum cand zicem ca ne-am eliberat de comunism, il tineti in proximitatea acestor nemernici!

Comments are closed.

- Advertisment -

Most Popular

Recent Comments