SĂ CÂNȚI ÎN DUET CU ELENA CERNEI ERA UN VIS!

continuare din numărul trecut

Antonius Nicolescu, celebrul tenor slătinean, stabilit în Germania încă din anii puterii populare, a venit iarăși ACASĂ… La o distanță de aproape un an de la întâlnirea de generație de 50 de ani, cu o mare parte dintre foștii săi colegi și profesori de la Colegiul Național Radu Greceanu.

Împreună cu soția sa Barbara, artistul slătinean a adăstat câteva zile bune la casa vărului și prietenului său, Vlad Iovu (Ducu), un român absolut, de origine basarabeană, care a pus la cale editarea unei cărți despre viața și muzica lui Antonius Nicolescu. Misiunea aceasta ne-a fost încredințată nouă, celor din Linia Întâi, fapt care ne onorează foarte mult.

Subit, ai avut revelația că poți să cânți muzică de performanță…

M-a luat un coleg, care trăiește în Germania, la câțiva km de mine, Marius Cosmescu. Noi am făcut pedagogia cinci ani.  Este un prieten bun, ne cunoaștem din 1964.

Cosmescu mi-a spus să mă ducă la Operă. Eu mă gândeam că nu am ce căuta la Operă, eu voiam să fac compoziție. Am mers la Tosca și mi-a plăcut. Mi-a spus că după cum vorbesc, trebuie să am și voce și să mă duc la profesorul lui de canto. Ne-am dus și profesorul a spus că nu prea am voce.

I-am scris și mamei, i-am spus că eu nu prea am voce. Mamei i-am spus că pot să cânt la petreceri, dar mai mult nu. Mama mi-a spus să mă duc și să cânt cât pot eu de tare. M-am mai dus încă o dată și am cântat cât am putut de tare, iar profesorul a hotărât că e mai mult decât data trecută și să începem ceva serios.

Profesorul ne pregătea în mod voluntar, noi eram studenți, nu ne lua bani, lucra la bancă sau lucrase la bancă, pentru că era foarte bătrân, avea cam 70 de ani. După doi ani, mi-a spus cineva de ce nu dau la canto. Mi-am spus că de ce să nu încerc. Erau 40 de inși acolo, care cântau niște arii foarte grele. Eu ziceam că în viața mea nu o să pot să cânt așa arii grele. Am venit cu aria mea, pe care am și zbârcit-o. Totuși, la sfârșit, m-au luat pe mine. Și așa a început. Apoi am trecut la canto, am trecut în anul doi și am mai făcut patru ani.

După facultate, m-am angajat la Operă. La sfârșitul facultății, noi am făcut un film cu Radio Televiziunea Română: „Nevestele vesele din Windsor”, care a avut foarte mare succes. De la acest film, ne-a propus la câțiva să venim și să facem o audiție la operă. Și am făcut la operă și m-au luat și pe mine. Aveam 24 de ani…

De acolo, am început, într-adevăr, meseria la operă. Aveam salariul de 1200 lei și în mână ne rămâneau 400 de lei, pentru că 800 de lei se duceau pe gazdă. La un apartament, dădeai 800 de lei. Aveam multe ieșiri la televiziune, la radio. Nu era problema de bani, pentru că mie îmi ajungeau.

Cum ți-a încolțit ideea să pleci din țară?

După ce a murit mama, eu am făcut un contract la Opera Comică din Berlinul de Est și plecam la două săptămâni. Eu aveam o prietenă din Cluj, care era pictoriță și, într-o seară, cum stăteam noi la hotel, s-a uitat în pașaportul meu și zice: tu mai ai două zile de valabilitate a vizei, de ce nu încerci să rămâi? Mi-a băgat cuiul acesta în cap, de nu am dormit toată noaptea și, la ora 5 dimineața, mi-am făcut bagajul, am condus-o pe ea la tramvai, apoi am plecat, cu trenul, spre Germania de Vest.

În acel tren, timp de două ore cât am făcut până la graniță, cred că m-au controlat de cel puțin 15 ori, cu câini, cu mitraliere: „Ce aveți acolo, ce aveți dincolo?” Mă pipăiau să vadă ce am prin buzunare. Nu au descoperit, însă, că eu făcusem deja călătoria. Pe asta n-au văzut-o. Se vedea pe pașaport, dar nu au văzut. Am riscat, dar am spus că ce să mi se întâmple? Să mă trimită înapoi acasă. Uite așa, m-am trezit la granița cu Germania de Vest. Eu aveam viză de Germania de Vest. Pentru Germania de Est nu mai trebuia viză, aceasta era principala.

Am fost la un prieten de la Offenhauzen, care trăia acolo și care mi-a spus că el mă ia, că el pleacă în vacanță o lună jumătate, că nu e nimeni acolo, că e bine că rămâne cineva în apartament. Eu am rămas acolo, apoi am plecat că aveam contract la Braunschweig, în nordul Germaniei. Uite așa, din contract în contract, am ajuns la pensie.

Ai avut probleme cu Securitatea română?

Pe mine nu m-a deranjat niciodată. Din acest punct de vedere, m-am cam și mirat. Venea tata la mine, în fiecare an, îl întrebam dacă i-au spus ceva. Aici, în Olt, autoritățile îl cunoșteau pe tata, îi dădeau viză. A venit în Germania și cu soția lui de-a doua, Sanda, mama fratelui meu Mario. A mai fost întrebat, dar tata spunea că el nu știe nimic, că nu știe ce face acela sau celălalt.

Ai venit la Revoluție. Am citit un articol într-un ziar local, din ianuarie 1990.

Am avut două săptămâni libere. I-am spus unui coleg neamț, Klaus, dacă vrea să meargă cu mine, pentru că două săptămâni nu aveam niciun spectacol. Și a mers cu mine… Era o iarnă grea, de minus 20 de grade. Băieții aceia se bucurau când vedeau mai multe mașini care treceau granița.

Am venit cu țigări, cu 10 baxuri de lapte praf pentru copii, medicamente date de o prietenă de la spitalul din Munchen, haine. Am venit cu un microbuz, am stat două săptămâni și apoi am plecat înapoi.

Când s-au sărbătorit 600 și ceva de ani de la atestarea Slatinei, ai fost chemat să cânți aici, cu Felicia Filip…

Am fost făcut și cetățean de onoare, Păunescu era primar.

Oficial, am avut trei soții. Prima a fost balerină la Operă… Când am intrat prima oară la Operă, m-a înșfăcat. O chema Daniela Manolescu. Cu Dana, am avut fata care a murit. A doua a fost Ștefania, cu care am băiatul, de 31 de ani, care stă lângă Munchen. A treia soție a fost și este Barbara. Avem doi copii, am cântat împreună în multe părți.

Eu nu mai cânt din 2000. Acum, pregătesc niște elevi. Chiar acum am o elevă care a intrat în cor la Dresta. Am un lituanian, cu o voce foarte frumoasă, sper să facă ceva. Am avut un băiat care a intrat la Conservatorul de la Freiburg. Am avut rezultate bune, cu discipolii mei.

Cu ce celebrități ai cântat?

În primul rând, să-l pun pe Herlea. Cu Herlea și cu marea soprană Reri Grist, am făcut Rigoletto. Am cântat cu Leo Lucci. Noi am făcut o fundație lui „Mario del Monaco”, prin soția lui, unde am făcut multe concerte în memoria lui Mario del Monaco, în toată Franța, Italia. La Paris, am cântat cu voci din prima linie. Am făcut acolo „Povestirile lui Hoffman”. Am avut turnee cu teatre în Japonia, de două ori, în Norvegia, Italia, Spania, Franța. În Rusia n-am fost, am fost la Varșovia.

Pentru că mama a fost rusoaică. Ea spunea că e basarabeancă, dar familia se numea Lavrentiev, era din Bielorusia, apoi a venit în Basarabia. Mie îmi place romantismul din muzica rusească. Nu-mi place muzica modernă, îmi pare foarte rău, nu-mi place cum e construită.

Cneazul Igor…

Este prima operă pe care am cântat-o la Opera Română. Cu Elena Cernei, cu Nicolae Florei, cu toți cei care erau cântăreți consacrați. A fost foarte plăcută prima mea experiență, care mi-a dat multă încredere. Să cânți în duet cu Cernei era un vis. Ea era iubita mea, eu aveam 24 de ani și ea avea peste 40 de ani.

Dumitru Sârghie

continuare în numărul viitor