Mă străduiesc mereu să văd ce e frumos, ce e bun, ce poate să pună oamenilor un zâmbet pe față. Din cei peste 82 de ani de viață, peste 65 i-am petrecut în mijlocul copiilor, în mijlocul sătenilor, printre orășeni, printre intelectuali de rasă. Cunosc și știu ce e viața cea roz, și cum e viața adevărată.
Parcă pandemia de acum 2-3 ani ne-a adus într-o situație „de plâns”. Mergi pe stradă și ai să observi atâta sărăcie, atâția oameni gârboviți de griji, secătuiți de speranță, goi pe dinăuntru. După ce te mai uiți și pe la televiziunile noastre – care se întrec în a-ți arăta cele mai banale cazuri – îți dai seama că oamenii au devenit mai răi cu cei din jur, chiar cu animalele, cu ei însuși. Pe stradă, mai ales în rândul adolescenților, al tinerilor, dar și al celor vârstnici, ai să auzi numai înjurături, numai cuvinte vulgare, iar la sate, oameni împleticindu-se cu sticle de băutură la ora prânzului.
Îmi dau seama că astăzi, mai mult decât oricând, întâlnești oameni care n-au altă speranță și orizont, care trec din sărăcie mare în sărăcie lucie, care, din lipsă de speranță trec în sfera disperării. De aceea, nu există zi, să nu vedem la TV cazuri de sinucideri, cazuri de abandon în rândul elevilor, cazuri de violență, ne mai vorbind de folosirea drogurilor, nu numai în rândul elevilor, al tinerilor, ci și al vârstnicilor.
Zilele trecute, la un magazin alimentar, am fost martorul unei pățanii – doi oameni în toată firea, erau să se ia la bătaie – cine e primul la casă. Și-au adresat cuvinte grele: „Nesimțitule, boule!”. „Vezi că-ți ard una peste gura aia de nu te vezi, cretinule!”. Vezi șoferi în toată firea, oprind mașinile în trafic, luându-se la bătaie.
Avem atâta ură, frustrare și disperare în noi încât refulăm pe ce apucăm, pe unde apucăm, pe cine apucăm. Se pare că, pe zi ce trece, devenim mai răi. Sărăcia, deznădejdea, lipsa de educație și de orizont ne fac să fim ca niște fiare. Nu mai putem iubi, nu mai putem empatiza, nu mai putem simți nimic în afară de dorința „de a ne face nouă bine”. Există posibilitatea de a deveni oameni mai buni? Să simțim din nou CEVA? Ceva care să ne dezmorțească din nenorocita de ură și îndârjire care ne-a întunecat mințile!
De multe ori viața ne duce în „situații de disperare”. După ce „furtuna a trecut” și reflectăm din nou, „parcă n-a bătut așa de tare vântul”, ca „să te îndoaie”, „parcă n-au fost așa mari apele”, ca „să ne înece” și „e bine c-am rămas în viță”. Rele și bune vor exista totdeauna în viață, totul e să lupți pentru a găsi „o poziție de echilibru stabil între ele”. La necaz, unii blestemă, alții se roagă; unii se lasă copleșiți, alții luptă cu îndârjire. Totul e, nici să-ți pui capăt zilelor, dar nici să iei viața altora.
Caută, pe cât poți de liniștit, să ieși din necaz, făcând apel la rațiune, la înțelepciunea ta sau a altora. Răbdarea omului e pusă deseori la încercare. Pe motive „n-am mai putut răbda”, se comit uneori cele mai „demențiale acte”. Nu se pledează pentru „a te lăsa călcat în picioare”, dar poate gândindu-ne la fraza „Răbdarea este o virtute, până nu devine lașitate”, găsești calea potrivită, mândrindu-te cu faptul că ai putut răbda sau cu modul înțelept în care ai acționat, când nu s-a mai putut.
Disperarea este caracteristică tuturor oamenilor, într-o măsură mai mare sau mai mică. Totuși, în cazul unora sentimentul de deznădejde este atât de puternic, încât preferă să moară. La unele persoane din prezent, disperarea apare, probabil, din cauza efectelor dureroase ale îmbătrânirii, a morții tovarășului de viață sau a unor probleme financiare grave. În cazul altora, stresul continuu, consecințele de durată ale unor întâmplări traumatice sau problemele din sânul familiei îi fac să se simtă ca și cum s-ar afla în mijlocul oceanului, zbătându-se să ajungă la țărm, dar fiecare val le face tot mai dificilă întoarcerea. Mă întrebam uneori, de ce simt unii tineri de pe stradă nevoia să strige vorbe mizerabile, pe care ei le-au descoperit în înțelepciunile locale? Trebuie să facem totul ca „disperarea din noi și din ceilalți din jurul nostru…” să dispară.
Învață ca în viață:
– să lupți pentru ce se cade și ce se poate-este o dovadă de cinste, forță și putere;
– să renunți la ce nu se cade și nu se poate este o dovadă de cinste și modestie;
– să separi ce se poate și se cade de ce nu se poate și nu se cade este o dovadă de înțelepciune (nu-ți fă iluzii ca să nu ai deziluzii).
Învață o anumită logică a vieții. Acceptă că viața nu este nici atât de rea, pe cât ne văietăm și că nu poate fi nici atât de bună, pe cât ne-am dori-o. Numai așa putem găsi echilibrul atât de necesar vieții.
Prof. Dumitru Nica, Slatina
