AcasăEducațieSalve, Magister! Plăcere – Bucurie – Fericire – Ideal

Salve, Magister! Plăcere – Bucurie – Fericire – Ideal

Motto: „Dacă vrei să fii fericit o clipă, răzbună-te, dacă vrei să fii fericit o viață, iartă!” (Anonim)

Fericirea? Uneori pare simplu de tot. A reușit rochia făcută de croitoreasă, ori ultima prăjitură? „Vai, dragă ce fericită sunt!”. Sunt tineri care se declară fericiți pentru că echipa lor preferată a câștigat un meci de fotbal. Are termenul de „fericire” o aplicare atât de largă? Ne putem declara fericiți după orice succes, oricât de mic ar fi el?

Ca fenomen psihic, fericirea este o stare psihică emotivă complexă, de fapt un sentiment care se constituie cu timpul prin influențe sociale susținute și după eforturi personale însemnate, încununate de succes. E o stare psihică pozitivă, ultima din șirul stărilor succesuale care pot însoți visurile și activitatea noastră conștientă. Înaintea ei, mai există alte stări emotive, tot pozitive, dar de o complexitate mai redusă, anume: plăcerea și bucuria.

Dacă astăzi termenul de fericire a devenit atât de utilizat, de frecvent, acest lucru se datorește faptului că este întrebuințat și în locul plăcerii și al bucuriei. Zicem că suntem fericiți când întâlnim un prieten pe stradă, pe care nu l-am văzut de mult, când de fapt, suntem numai bucuroși. Mă simt îndemnat să explic mai pe larg, pentru a delimita cât mai precis termenii.

Ce este așadar plăcerea? O stare afectivă simplă, care urmează trebuințelor noastre biologice și psihologice obișnuite. O gustare, un vin, pot fi plăcute, o plimbare cu barca la fel; ne face plăcere o excursie în natură, un tablou apreciat pe care îl privim, ori o melodie frumoasă pe care o ascultăm. De la plăceri pregnant fiziologice, ca acelea produse de o friptură gustoasă și până la combinații sonore sau picturale, cu nuanță intens psihologică, există o întreagă gamă de plăceri, mai pământene sau mai elevate. Prin structura ei, starea de plăcere este simplă. Ea însoțește o trebuință sau un instinct, o percepție, o acțiune sau mai multe, dar care nu cer un efort serios și îndelungat.

Sunt însă plăceri și plăceri… Practicarea îndelungată a unor plăceri negative duce la formarea unor apucături dăunătoare, a unor patimi vicioase, de care posesorii lor nu se pot elibera ușor. Depravarea și corupția sunt vicii care izvorăsc din aceste deprinderi interioare, nelichidate la timp. Abaterile de la moralitate, consumul excesiv de alcool, zgârcenia, lăcomia, neglijarea activității din cauza trândăviei, sunt vicii cu caracter pasional negativ, care dezechilibrează destinul multor indivizi chiar înzestrați cu trăsături pozitive remarcabile. (Astăzi avem la îndemână o mulțime de exemple, în jurul nostru).

Desigur, trecerea de la plăceri mai simple spre plăceri mai complexe se face treptat și e greu să delimităm hotarul. Mai ales în fața unor opere de artă, înainte de a adânci conținutul lor, forma lor expresivă, de a le fi pătruns îndeajuns, avem obiceiul să spunem că trăim stări de plăcere. Acestea însă nu mai sunt atât de simple și depășesc de fapt accepțiunea unei plăceri obișnuite. Corect ar fi să le denumim altfel. Totuși, majoritatea celor ce asistă la expoziție sau la un spectacol spun că le-a plăcut tabloul sau piesa de teatru, deși aici e ceva mai mult decât o simplă plăcere. E vorba de o emoție complexă de bucurie sau chiar de un sentiment estetic puternic, capabil să producă o stare care, adeseori, se învecinează cu fericirea. Cele două feluri de plăceri – biologică și spirituală – ocupă fără îndoială, un loc important și necesar în viața noastră. Totul depinde însă de conținutul, sensul și finalitatea socială pe care le-o dăm, pentru ca ele să ne deschidă drumul bucuriilor și al fericirii, iar nu al destrămării și al nenorocirii.

Cât despre bucurie… aceasta e o stare afectivă complexă, formată din mai multe emoții simple. Ea nu se mai leagă de satisfacții biologice. Trăim o asemenea stare când am reușit să facem un plan de acțiune și să-l urmăm; să pregătim un examen și să-l trecem cu succes; când am fost evidențiați pentru rezultatele noastre; ne bucură realizările și succesele prietenilor; succesele școlare ale copiilor noștri, ale elevilor pe care îi educăm și instruim.

Fericirea este însă un sentiment mult mai complex, format din emoții repetate, configurate în timpul vieții, în jurul unor idealuri, care cer efort pentru a fi atinse. Poți fi fericit după ce ți-ai trecut examenul de licență; după ce ai scris o carte de valoare; dacă ai salvat viața unui semen de al tău; pentru că ești înțeles și iubit de ființa pe care o iubești etc.

Fericirea presupune deci idealuri de viață bine conturate, planificate, eșalonate în timp și urmărite cu tenacitate, efort, cheltuială de energie psihică și fizică, perseverență în activitate și altele. Ea este legată și de nivelul intelectual și cultural al societății în care trăim și al fiecărui cetățean în parte.

Ca stare psihologică, fericirea se revarsă asupra întregii personalități a omului. Capacitatea ei de iradiere, de rezonare este foarte largă. Mai mare decât a plăcerii și decât a bucuriei, care sunt limitate în timp și în spațiu. Bucuriile trec ușor, iar vibrația lor interesează sectoare psihice limitate. În schimb, fericirea durează săptămâni, luni și chiar ani, invadând toate sectoarele sufletești, toate preocupările și acțiunile omului din perioada respectivă. Maturitatea psihică, pasiunea împletită în jurul unui anumit ideal de viață, diversifică starea de fericire și facilitează realizarea. În special, proiectarea și delimitarea idealului de viață, apoi urmărirea lui cu consecvență deschid căile spre o fericire reală, durabilă.

„Plăcerea oamenilor cu adevărat mari e să facă oamenii fericiți”, (Blaise Pascal), iar marele psiholog, prof. univ. dr. Ioan Drăgan, profesorul meu de psihologie din facultate, spunea: „Fericirea – stare de bine și formă de bucurie”. Cel mai ciudat este că drumul spre fericire se află chiar în fața noastră și totuși atât de puțini oameni merg pe el.

Iată de ce cred că problema fericirii nu poate fi dezbătută și soluționată cu ușurință. Se cer nu numai sfaturi „general valabile”, ci intervenții orientative, pe baza cărora imperativul tineretului de a opta pentru un ideal de viață, din cele multe oferite de societate, să se exercite judicios și în deplină armonie cu particularitățile psiho-individuale ale fiecăruia, dar și în funcție de ceea ce constituie dominanta zilelor noastre, expresia necesității sociale.

Profesor,
Dumitru Nica, Slatina

- Advertisment -

Most Popular

- Advertisment -

Recent Comments