Motto: „Exemplul impresionează mai mult decât amenințarea”. (Pierre Corneille)
Zilele trecute am fost martor, fără să vreau ,mergând pe stradă, la o discuție între două doamne care, probabil, aveau copiii la o școală. Una către cealaltă: „De la cine să ia exemplu, dacă ea vine așa și așa îmbrăcată?” Cealaltă: „Ce exemplu, că vine la școală ca o paiață, iar lecțiile le termină în cinci minute, apoi discută cu fetele despre modă.” Cu siguranță, discutau despre o profesoară. Deseori, multe astfel de cuvinte mi-a fost dat să aud.
Imediat, mi-am adus aminte de cuvintele profesorului meu de psihologie, din facultate: „Dragii mei, să fiți, întotdeauna, un exemplu pentru elevii voștri, pentru părinții lor!” Prin exemplul nostru personal și prin modul nostru de a fi, putem schimba oameni, putem responsabiliza, putem face lucrurile să se miște.

Puterea exemplului este cea mai rapidă formă de educație asupra celorlalți, dar și de autoeducație. Prin exemplul personal, putem face rapid schimbările în ceilalți pe care ni le dorim. Primul pas, pentru a deveni pentru ceilalți un exemplu, este să ne dorim acest lucru, iar apoi să ne identificăm zona de excelență, domeniul în care suntem experți.
Se afirmă de multe ori, după părerea mea în mod întemeiat, că succesul muncii profesorale este determinat într-o mare măsură de autoritatea științifică și morală a membrilor corpului didactic. Evident această autoritate a omului de la catedră, mai mult decât în alte profesii, depinde nu numai de pregătirea lui științifică de specialitate, de măiestria pedagogică personală, ci și de calitatea, de personalitatea sa. Lui i se cere să aibă nu numai inteligență, ci și conștiință, talent și dăruire de sine, dragoste și înțelegere față de copii, față de profesia pe care o onorează. Numai o gândire creatoare dă muncii profesorului căldură, culoare, rodnicie, perspectivă clară în realizarea misiunii sale. În mâinile lui este încredințat de comunitate, de societate, în general, tânărul care trebuie instruit, educat de la vârsta cea mai fragedă, până în pragul maturității. Dar mă întreb: Mai interesează pe cineva ca fiecare educator să posede aceste calități? După câte observăm, azi nu mai interesează pe nimeni.
Pentru aceasta, însă, se cere exigență deosebită în pregătire, în întreaga noastră viață personală și socială. Fiindcă exemplul personal și încrederea copiilor în profesor, în educator, în general, constituie baza pe care se clădește sistemul educațional. Ceea ce se cere oricărui educator – fie el la catedră sau în familie-este să fie permanent conștient că, prin faptele și acțiunile sale, intenționat sau nu, reprezintă un exemplu pentru copii, pentru tineri.
Desigur, imperativul moral este cel mai prețios bun al omului și i se cere profesorului ca viața, comportarea lui să nu facă să dispară respectul părinților și al elevilor față de el ci, dimpotrivă, să servească ca exemplu atât pentru unii, cât și pentru ceilalți. Nimic nu poate să aducă un prejudiciu mai mare cauzei învățământului și educației decât faptul că profesorul, prin conduita sa, dă loc la discuții. Câte cazuri, câte exemple negative vedem în fiecare zi la televizor sau citim în presă!?
Se spune, și pe bună dreptate, că cele mai nedorite raporturi dintre profesor și elev se creează atunci când se ivește în mintea elevului îndoiala față de cunoștințele profesorului, față de pregătirea lui. În astfel de situații, cuvântul, sfatul, observațiile, chiar lauda profesorului își pierd efectul educativ și nu mai pot fi un exemplu pozitiv. Un bun și adevărat profesor trebuie să fie convins că influența exemplului său asupra elevului nu poate fi înlocuită cu nici o altă metodă pedagogică. Pregătirea temeinică de specialitate, tactul și măiestria pedagogică, priceperea și străduința de a crea în clasă, în școală, o atmosferă favorabilă pentru îndeplinirea conștiincioasă și cu inițiativă de către elevi a regulilor stabilite, sunt de neînlocuit.
Mi-am pus de multe ori întrebarea: „Directorul unității de învățământ nu are nici o vină, nu este răspunzător pentru aspectele care se petrec în școală?” Aș spune că este, chiar principalul vinovat. Este știut: cu cât mai trainică și mai temeinică este autoritatea directorului, cu atât este mai mare și autoritatea colectivului didactic pe care îl coordonează. Directorul e obligat nu numai să dea dovadă de tactul pedagogic necesar pentru a nu slăbi autoritatea unui profesor, ci să facă tot ce-i stă în putere pentru a-l ajuta să înțeleagă căile și mijloacele de cucerire a autorității printre elevi și părinții acestora, să se convingă că adevăratul prestigiu nu se formează și nu crește numai pe baza funcției de mare răspundere pe care o ocupă (și aceasta dată de un partid și nu ocupată pe baza calităților sale manageriale), ci este determinată de cunoștințele adânci și temeinice, de măiestria cu care le transmite elevilor, de dragostea adâncă și sinceră, îmbinată cu mare exigență față de personalitatea elevului și a fiecărui cadru didactic.
Orice cadru didactic, în orice mediu și ar desfășura activitatea, are dreptul să-și organizeze viața personală după cum găsește de cuviință, cu condiția să nu evolueze în sens negativ. Are dreptul și este chiar necesar să beneficieze de toate valorile pe care i le oferă civilizația modernă. Profesorul trebuie să fie un om al timpului său. Prin tot ce întreprinde și prin exemplul personalității sale, profesorul este un modelator al structurii personalității copilului, adolescentului în stadiul cel mai hotărâtor al devenirii sale.
Autoritatea dascălului – mai mult decât în alte profesii – depinde nu numai de pregătirea lui profesională, ci și de calitatea sa ca om, de personalitatea lui. Dacă vrei ca oamenii de lângă tine să fie mai buni, fii tu exemplu de bunătate. Vrei să trăiești într-o societate matură, fii tu exemplu de maturitate. Îți place să lucrezi într-o organizație profesionistă, fii tu profesionist. Dacă vrei ca lumea să se comporte frumos cu tine, arată că poți fi diplomat chiar și-n cele mai urâte situații. Iar dacă vrei ca lumea să te respecte, arată lumii că o respecți. Exemplul personal trebuie însoțit mereu de o modestie constructivă și o sincronizare perfectă între ceea ce spunem și ceea ce facem.
„Puterea exemplului nu este doar o formă de educație, ci este singura.” (Einstein)
Prof. Dumitru Nica, Slatina