AcasăCulturăSatul – acest dor nestins...

Satul – acest dor nestins…

Romanul, ,,Banii miresei”, este povestea lui Emil, un tânăr aflat la început de drum în viață. Tot la început se află și procesul de comunizare a țării. De aceea, probabil, autorul a ales să înceapă și să sfârșească acest roman, care cuprinde, între copertele lui, această poveste, cu aceeași întrebare, ,,Încotro?”. Încotro apucă drumul tânărului? Încotro drumul țării? Cele două drumuri nu pot fi separate pentru că, în acest macrounivers, care era societatea românească, se afla microuniversul tânărului, și anume locul său de baștină. Fiecare dintre noi avem acest loc al nostru unde ne naștem, trăim și de care rămânem legați, prin fire nevăzute, toată viața, simțind nevoia să ne întoarcem, indiferent de cât de mult timp suntem plecați sau cât de departe…

Când termini liceul și ratezi admiterea la facultate, pentru că nu ai găsit la timp sala de examen, iar peste sat și peste lume se adună norii negri ai unui nou regim politic, ce-ți rămâne de făcut decât să pleci? Dar, încotro? Poate într-un loc unde să fii cât mai departe de ,,răutățile lumii”. Așa avea să înceapă noua călătorie pentru tânărul nostru de doar 17 ani.

Orice călătorie începe și se termină, de obicei într-o gară… De aceea, nu este întâmplător că, pe coperta cărții ce cuprinde această poveste, se află imaginea unei gări. Prin această gară, de unde Emil alege să-și ia drumul spre lume, nu trec decât două trenuri, de două ori pe zi – unul în sus spre munte, iar celălalt, în jos spre câmpie. Desprinzându-se greu din satul său, de pe valea Iminogului, cu sentimentul că ,,pământul nu-l lasă să plece”, și lăsându-și tatăl în urmă, ca ,,să-și rumege tăcerea cu țigări din tutun sălbatic”, Emil alege trenul ce urcă spre munte. Cel care îl va duce undeva în nordul Argeșului, unde se deschisese un nou șantier, pentru construirea unei căi ferate. O cale ferată ciudată, care ,,părea că vine de nicăieri și merge spre nicăieri”. Exact ca societatea românească, care nu știa nici ea, cu adevărat, spre ce se îndreaptă și ce o așteaptă…

Pentru tânărul nostru, șantierul avea să fie acea ,,carte vie care-l aștepta să o citească pe îndelete – cu misterele ei”. Era locul în care, curând, ,,întâmplările de la munte se vor rostogoli peste cele de la câmpie”. Dar era, în primul rând, locul unde Emil spera să-și vindece cicatricile cu care venise, mai ales cele ale sufletului. Prima cicatrice de pe trup o avea din copilărie, când, Rodica, nepoata boierului Constantin Popescu, care, în joacă, privindu-l pe Milică (așa cum era alintat) drept în ochi l-a îmbrâncit atât de tare, încât acesta s-a trezit tocmai la poartă, plin de sânge. Pentru nasul care rămăsese cârmit, Emil va găsi o justificare în fața curioșilor: ,,Deviație de sept, am făcut ceva box în tinerețe”…

Cât privește cicatricile sufletului, astea trec mai greu, sunt mai dureroase, ,,Nu pot fi scoase cu bisturiul”.

În primul an de liceu, Emil avusese norocul să-l aibă ca profesor de limba română, pe celebrul Gheorghe Botez, discipol al lui Nicolae Iorga.  ,,Cu o voce de preot, oficiind în templu”, Nea Georgică, cum îi spuneau, cu drag, elevii, îi vrăjea pe toți, pur și simplu, încât aceștia uitau și să-și  ia notițe. Profesorul Botez a fost și cel care i-a prezis viitorul de scriitor și ziarist al lui Emil: ,,Ai putea deveni un poet bun, ai o sensibilitate anume și un simț sănătos al cuvântului. Dar dacă nu vei fi poet, ai putea ajunge un bun ziarist”.

În anul următor, profesorul Botez, fiind forțat să se pensioneze, va fi înlocuit, la clasa lui Emil, de rivalul său, DNB-ul. Când noul profesor, cunoscut pentru invidia ce i-o purta profesorului al cărui elev preferat era Emil, i s-a adresat acestuia ironic și, în același timp, amenințător, încă din prima zi: ,,Noi ne cunoaștem…ești poetul liceului”! Emil a realizat pe loc faptul că nu se poate aștepta la ceva bun din partea DNB-ului. Astfel, el va fi corigent la gramatică, la oral, acolo unde nu se poate verifica corectitudinea profesorului. Emil n-a reușit nici linia curbă la desen, iar profesorul de gimnastică nu i-a acceptat scutirea medicală. Așa a ajuns să fie exmatriculat. Conștient că trebuie să-și rezolve singur problema, el hotărăște să-i scrie tovarășului Gheorghe Gheorghiu Dej, cerându-i aprobarea pentru transferul în altă țară și motivând că este copil de țărani și vrea să învețe carte.

La terminarea liceului, sigur, cu ceva întârziere, și cu destule răni ale sufletului, Emil ajunge pe șantier. Aici se întâlneau, pentru prima dată, Misirliu – ,,poet șantierist” cu Emil Antoniță, ,,șofer de roabă”. După o vreme, în care Emil se obișnuise cu muntele, cu oamenii și cu bătăturile din palmă, simți că satul, ,,acest dor nestins”, îl cheamă înapoi. La întoarcere îl năpădise tristețea, având sentimentul că satul nu-l mai recunoaște. Sau, poate, el nu-și mai recunoaște satul, forțat să se schimbe sub șenilele tancurilor sovietice. Fuseseră ,,stricate toate socotelile din bătrâni”, încât ,,Varul, altădată strălucitor, al caselor, își pierduse culoarea, se cenușise, pomii dădeau semne de uscăciune, florile de pe lungul șoselei își pierduseră culoarea și prospețimea, se vinețiseră, atinse de o boală necunoscută”. Începuse așa-zisa mecanizare a agriculturii, care făcuse din ,,cai cârnați”, iar din ,,țigani, deputați”. Se pervertise tot ceea ce ținea de educație și cultură și nu numai. Totul se devalorizase, inclusiv banii miresei, strânși la nuntă. La școală se vor auzi poezii precum : ,,Vreau să fiu și eu ca voi/ Vreau ca Oleg Coșovoi”. De la bibliotecă, ,,tovarășii de la Raion” încărcaseră un camion cu cărți, lăsând în locul lor mai multe colete cu broșuri, pentru a fi recomandate oamenilor, dar la care nu se uita nimeni. Ca de exemplu – ,,Din munca unor activiști pe frontul culturii”. Conacul boierului Massu devenise Cămin cultural, unde se puneau în scenă brigăzi artistice de agitație, având ca leit-motiv sloganul ,,Trăiască poporul rus/ Că lumină ne-a adus”. Chiar și la magazin ajunsese comunizarea. În locul prăvăliilor, se înființaseră Cooperativele de consum, unde găseai, amestecate, viguri de pânză americană, care devenise ,,pânză muncitorească”, butoaie cu ulei sau petrol pentru iluminat, conservărie de tot felul și chiar cărți. Gazul se vindea pe ouă a căror mărime corespunzătoare era confirmată de un inel, de obicei din piele. Pentru unele produse, ca marmelada sau măslinele, era musai să cumperi o carte. În cazul celor mai groase și mai scumpe, erau rupte în două și împărțite în mod echitabil la câte doi clienți. Erau schimbări urâte, încât Emil ajunsese la concluzia că ,,satul s-a smintit”. Mai corect, că, ,,se ducea o luptă să-l smintească, să-l scoată din ale lui, vechi și trainice”. Ceea ce era și mai dureros era înfăptuirea colectivizării, cu tot ceea ce a presupus: confiscarea pământurilor, obligativitatea cotelor, represiunea asupra celor care nu acceptau să se supună noii ordini. Comunismul distrugea satul românesc, ,,pârjolea totul: pământuri, roade, flori, obiceiuri și însămânța în loc, niște buruieni cu miros înșelător de parfum”.

În răgazul luat pentru a sta acasă, Emil va descoperi două sipeturi, care închideau în ele ,,un timp ce nu voia să moară”, adică lada de zestre a mamei și lada de campanie sau de război a tatei. Lada de zestre a mamei, va fi pentru Emil o sursă de amintiri ale unei lumi frumoase, cândva, aflată pe cale de dispariție, atunci, sub tăvălugul comunist. Cum ar fi ,…nesomnul strugurilor” care ,,se prelungesc în bolboroseala fierberii vinului”, până când acesta se limpezea, iar ,,boaba devenea din nou lacrimă și lacrima putere și curaj”. Fetele frumoase ce stăteau precum ,,nuielele de alun”, în brațele băieților. Băieții care ,,mai scăpau câte o mână în sânul fetelor, după ciocârlii”. Apoi, descântecele tușii Florica. Descântece de dragoste, de stea, de junghi, de deochi, de râie, de ,,soare sec”, adică de durere de cap. Numai descântec de împușcătură nu avea tușa Florica. Dar după ce ,,își căută prin memorie” găsi soluția , împușcătura să fie considerată izbitură. Și așa reușise să îl vindece pe Titel, cel care fusese împușcat pentru că îi plăcuse, prea mult, mirosul de benzină arsă din tancurile sovietice.

Din lada de zestre țâșnise, în primul rând, imaginea mamei, Florica, cea care, la 17 ani, când trebuia să se mărite cu cel pe care i-l alesese tatăl, se lăsase furată de omul în care avusese încredere și nu greșise, notarul Marin Antoniță. Deși cu ,,călcâiele brăzdate de crăpături adânci, ca niște tranșee, câștigate în bătălia dură de zi cu zi cu pământul, care nu se lăsa supus”, în obraji avea încă ,,urme de trandafiri înfloriți”. Din lada de campanie, Emil află cum ,,se rostogolise viața de pe mosorul sorții notarului Antoniță, de la frontul Primului Război Mondial, până la pensionarea timpurie, evident din motive politice. Mai aflase și alte lucruri care țineau de gradul de civilizație al unui popor. Ca de exemplu, că vaccinarea se aplica chiar din ultimele zile ale sec. al XIX-lea, că, la începutul secolului următor, se practica eliberării certificatului medical, în vederea căsătoriei. Ceea ce nu-i plăcuse din ce mai aflase, era acea ,,ciudată sistematizare administrativă”, prin care comunele ,,fuseseră coborâte din identitatea lor în umile înfățișări de sate”. Era și cazul locului său natal, comuna Perilești, comună mândră, în care, cândva, ceata haiducului Ețu își făcuse sălaș.

În condițiile ,,unui prezent tulbure și tulburător”, Emil simți că muntele îl cheamă din nou. Așa că își luă de-acasă traista cu ceva merinde și caietul cu descântecele tușii Florica, dar mai ales ,,zâmbetul” Maricicăi, sora cea mică, și porni la drum. Avea de deslușit noi taine și mistere ale muntelui și ale pădurii. Trebuia să înțeleagă că lemnul este ,,altă minune a lumii” pentru că din el se fac stâlpii casei, leagănul copilului iar, cu trecerea timpului, se preface în iarbă înaltă și chiar cărbune. Că dacă vei ști să le vorbești copacilor ei îți vor răspunde cu ,,o melodie aparte care nu se ascultă cu urechea” . Chiar și piatra ,,dacă o mângâi îți răspunde cu șoapta ei”. Dincolo de tainele muntelui, Emil avea să afle, însă, de la cei ,,12 apostoli… oameni adevărați așezați în jilțuri de piatră”, povești tulburătoare trăite de fiecare și care îi făcuse să se regăsească aici, în partea de sus a Argeșului. Cum ar fi înființarea, printre primele, a CAP-ului în comuna Livedea, cu mare pompă: cinematograf, cântecele Lătăreței. Despre răzmerița de la Coteana, Izvoarele, Vîlcele și Schitu-Greci. Dar mai ales despre suferința îndurată de către cei care, păstrându-și demnitatea și curajul, refuzau colectivizarea. Care își asumau, cu prețul vieții, acte de răzvrătire împotriva noului regim.

Când constați, cu amărăciune, că poporul căruia îi aparții a ajuns unul de ,,cruci dureroase și umblătoare”, nu poți decât să te întrebi „Încotro?” Soluția poate fi aceiași: Gara unde nu trec decât două trenuri, unul spre munte și celălalt spre câmpie…

Prof. Elena Sîrghie

- Advertisment -

Most Popular

Recent Comments