Romanul lui Nicu Cismaru – „Satul în care Nu m-am născut”, care a văzut lumina tiparului la Editura „Mircea cel Bătrân”, din orașul Băile Olănești, în anul 2021, este o frescă veridică a lumii satului din perioada de tranziție de după Revoluție. Personaje, expresii, obiceiuri… toate contribuie la conturarea atmosferei acestei lumi rurale, în mersul ei mai lent sau mai accelerat spre civilizație.
Deși ai impresia că ești cumva în afara timpului, autorul alege, totuși, ca limite ale redării vieții acestei comunități, venirea în sat, respectiv moartea lui Voicu Nădrăgilă. Și nu întâmplător… Acesta reușise, fără voia sa să le schimbe viața celor de aici.
Pentru a reda această lume a satului, cu farmecul și tragismul ei deopotrivă, autorul conturează personaje reale, le dă nume și le pune în gură expresii savuroase. Din această lume pestriță și tumultoasă, nu lipsește niciun personaj reprezentativ pentru o comunitate atât de vie… Așa că vom găsi preotul nonconformist, primarul, polițistul, hoțul, gângavul, pușcăriașul, înțeleptul și evlaviosul…
Aflăm, prin parcurgerea acestei cărți că, dincolo de numele și prenumele date de părinți, satul îți creionează personalitatea, acordându-ți și o poreclă, care pare să te reprezinte cât mai fidel: Lunganul, Tămăilă, Nădrăgilă, Banană, Limbricosul, Flămânzenie, Gherlanul sau Pițifelnicul. Personajele sunt introduse în scenă treptat, fiecare la timpul cuvenit, astfel încât atmosfera satului să fie cât mai completă. Pe Voicu, căruia-i vor spune Nădrăgilă, îl găsiseră sătenii într-o zi, când se întorceau de la câmp, rezemat de o fântână părăsită. Era îmbrăcat cu un palton ponosit și „niște nădragi largi de dimie, legați cu sârmă”. În picioare, cizme de cauciuc, iar pe cap o căciulă ruptă, îndesată pe frunte „de unde doi ochi speriați căutau parcă o poartă de scăpare”.
Oamenii locului nu vor reuși să afle de unde vine sau unde se duce, pentru că acesta nu știa să zică decât „Voicu, săr-na”! Cu toate astea, cel căruia îi vor spune Nădrăgilă se va integra repede în comunitate, câștigând încrederea acesteia. La început, locuitorii satului se zăvorau în spatele curților „să nu intre nebunul”. Treptat, și-au dat seama că nu este un pericol, ba chiar poate fi de ajutor. Voicu Nădrăgilă punea și el umărul ba la încărcatul căruțelor, ba la săpatul gropilor pentru stâlpii unui gard. Ajunsese să fie nelipsit de la înmormântări și parastase, pentru că toți locuitorii satului și-au dat seama că, de fapt, cu unul ca el este adevărata pomană… Nu cum se face prin alte părți, dându-se de pomană, mai întâi, la rude și prieteni.
Voicu avea, culmea, un bun simț aparte. Nu se așeza niciodată la masă cu ceilalți. Fără să-i spună cineva, el își lua castronul cu mâncare și se așeza pe scaunul de la poartă. Dar Nădrăgilă le va intra, definitiv, tuturor la suflet, după ce va salva de la înec pe Năiță, băiatul lui Mărin și al Porfirei ale Gherlanu. Această întâmplare fericită fiind, bineînțeles, prilej de sărbătoare. Alaiul vesel, în frunte cu Mărin ale Gherlanu, ajunse repede în mijlocul satului, în fața postului de poliție al cărui șef se simte dator să reinstaureze ordinea. Oamenii ori încetează cu distracția, ori îi „sărbătorește” el cu vreo amendă. Acest moment este un bun prilej de a înțelege raporturile dintre autoritățile satului și cetățeni. Flămânzenie ale Ramolitu îi recomandă șefului de post să intre în sediu și să-și pună vată în urechi. Acesta este, însă, de neînduplecat. „Doi pași înainte, marș”, continuă polițistul să-și exercite autoritatea. Dar, oare, unde se credea el? Mărin ale Gherlanu, cel mai îndreptățit să sărbătorească, ia atitudine: „Bă, șefule, cu respect, noi îți spunem să te duci dracu’ și să ne lași în plata noastră”, sugerându-i, în bășcălie, că s-ar putea să aibă treabă și ei să-l rețină…
Viața, în „Satul în care nu te-ai născut” are, ca în oricare alt sat, ritmul ei. În timpul săptămânii, oamenii muncesc la câmp sau în gospodărie, iar în zilele de sărbătoare se merge la cârciumă. Duminica dimineață, însă, ei merg musai la Biserică. Femeile se pregătesc din timp, se aranjează, se strigă și se așteaptă una pe cealaltă, pentru a merge împreună. Se mai întâmplă câte una să nu fie gata și atunci cere îngăduință: „Stai, fa, să mă regulez”.
Cu unii locuitori ai acestui sat soarta fusese mai darnică, dându-le soți, soție, copii, gospodărie, iar cu alții mai vitregă, ca de exemplu cu Ogena, cea căreia îi murise soțul și rămăsese văduvă și nemângâiată. E drept, că o vreme, cât a mai fost tânără, a mai mângâiat-o unul altul. De la un timp, însă, de când „fața ei se asemăna parcă mai mult cu scoarța copacului de pe uliță”, nu mai era nicio șansă.
Și așa trecuse, treptat, de la „cucoana mare”, cu bani grămadă, aduși de Moacă-Chitaristul, de la nunți și botezuri, la bețiva satului. Își freca niște hârtie creponată pe obraji și pleca la singurul chioșc din sat, unde putea găsi ciorapi, lanțuri, cuie, dar și salam, unt și, mai ales…bere. Altădată, au găsit-o vecinii prin grădină și, fiindcă ea nu mai dădea niciun semn, s-au panicat. Noroc cu Tămăilă, care-i liniștește: „Nu e moartă de moarte, e cam beată”.
Cu Moș Tudorică altfel voise destinul. Dumnezeu îi dăduse femeie harnică, pe Anicuța, dar, din păcate, din cei șase copii ai lor, moartea luase înainte de vreme cinci. Nu-i rămăsese decât Porfira, ce se va mărita cu Mărin ale Gherlanu. Între timp îi murise și femeia și amărăciune îi cuprindea sufletul ori de câte ori ginerele lui se dezlănțuia în înjurături, la adresa Porfirei, fata lui cea dragă și singura care-i mai rămăsese. Degeaba se scuza Mărin: „Așa e vorba, tata-socrule!” Sau că el nu înjură cu răutate și nici că e de vină „că înjurăturile, de, e făcute doar despre mame”. Așa că Moș Tudorică „își ștergea câte o lacrimă înflorită pe la colțul ochilor” și se retrăgea în casa cea mică, în care-și crescuse copiii și avusese zile liniștite cu Anicuța, rugându-l pe Dumnezeu să-l ia și să-l ducă la femeia lui.
Totul este important și nimic nu e lipsit de rost din ceea ce se întâmplă în acest sat. Inclusiv comentarea știrilor, pentru că, nu-i așa?, trebuie să fii la curent cu mersul lumii, putând afla, astfel, de la cum e vremea până la care mai este soarta Guvernului. Având în vedere că Porfira e „fomeie” și nu om să stea la băut cu ceilalți, ei îi revine misiunea să asculte știrile și să le transmită mai departe, evident, după puterea sa de înțelegere. Așa află Mărin că se vorbea „dă niște cucuvele… și dă DNA”. Că unii „profesau” într-o piață mare din București. Cu vremea este ceva mai complicat: „…zâsără că în sud, restul țării plouă”. Mărin încearcă să clarifice, totuși, situația: „ Fă, toanto, ori în sud, ori în rest? Hotărăște-te, dracu’, odată”! Până să se hotărască Porfira, intervine, însă, Tămăilă, care aflase că se îndreaptă spre ei un „cilon”. După ce Mărin îl corectă și pe Tămăilă că e vorba de ciclon, nu de „cilon”, hotărî că, a doua zi, fiind rost de ploaie, nu se sapă și, deci, se vor ocupa de tuns oile. Ar fi vrut să mai afle și alte știri, dar, din păcate, Porfira îl înștiință că televizorul se stricase. Se pare că se arsese „tubul digestiv”. Era opinia specialistului, a lui Banană. Și uite așa aflăm și pe cel certat cu legea. Că, vorba ceea, nu există pădure fără uscături.
Numele de Banană nu avea nicio legătură cu pușcăria pe care-o făcuse. Acesta fiind, de fapt, Petre ale Bungitu, singurul din sat care, pe vremea aceea „mai putea face cotețul să vorbească”. Adică, repara televizoare. Încercând să repare televizorul lui Zârcă ale Cocoșilă, înfipsese mai întâi o furculiță în acea parte a cablului numit „banană”. Nereușind nici așa să-l pornească, înlocuise, până la urmă, banana veche cu una nouă, reușind astfel să-și atragă porecla de rigoare care nu avea, evident, nicio legătură cu fructul exotic binecunoscut. Banană era, însă, mai cunoscut pentru trecutul lui de pușcăriaș. Fusese închis aproape doi ani și jumătate, în două rânduri. Prima dată, atunci când, după o petrecere udată din plin cu Busuioacă de Bohotin, hotărî să-l bărbierească pe Mircea cel Bătrân, a cărui statuie trona la intrarea în cel mai cunoscut parc dintr-un oraș de munte. Culmea, milițienii nu fuseseră de acord. Degeaba încercase Banană să le explice că îi stă mai bine bărbierit Domnitorului și le promisese chiar că îl spală, după aceea, fiindcă era plin de găinaț. A ajuns după gratii, de unde a ieșit după șase luni, împreună cu un bun prieten, Șuti. Cum acesta nu avea unde să se ducă, hotărâră că mai bine ar fi tot la închisoare, unde, vorba ceea, „ai casă, masă și siguranța zilei de mâine”. Dar, pentru asta îți trebuie un motiv serios. Care ar putea fi? De viol nu putea fi vorba, că, de, pentru asta îți trebuie „material”. Și „dacă nema putirință, ce mai chichirez gâlceavă?” Așa că soluția salvatoare și mai la îndemână era spargerea unei cabine telefonice. Era cât p-aci să nu le iasă nici asta, unul dintre milițienii veniți la fața locului susținând că era spartă de săptămâna trecută. Banană, care intervine și se jură c-a văzut el când Șuti a spart-o, era să se aleagă doar c-o amendă „pentru jignirea organului, în exercițiul funcțiunii”. De aceea, va fi nevoie de o adevărată ploaie de înjurături ale lui Șuti la adresa milițianului: „Bă, dacă nu mă crezi, ești prost! Ești un milițian de c…! Un păduche care suge banii statului de pomană! O putoare bolșevică…” Milițianu este convins, în sfârșit, că Șuti merită să fie dus la pușcărie. Cum Banană rămânea pe afară, a fost nevoie să se agațe de ușile dubei poliției, strigând cu disperare: „E fratele meu! Luați-mă și pe mine….!” Și, înduioșați, milițienii l-au luat și pe el. Și a mai stat vreo doi ani la răcoare. Odată ieșit, se va face om de casă. Își va lua chiar și nevastă. Nu conta cum o cheamă, satul îi va spune Banana. Se pare că arăta chiar bine, reușind să stârnească invidia bărbaților din sat. „Darnic a mai fost Dumnezeu cu una lume”, zice Vlădici Lunganu, către Samoilă Pițifelnicu. Dar, după principiul „strugurii sunt acri”, cei doi concluzionară că doamna Banana nu-i de nasul lor: „Miroase a parfum, nu a balegă… și s-ar putea să aibă șiret, în loc de chiloți”.
Din panoplia de personaje a lumii satului, nu putea lipsi nici hoțul. Acesta era reprezentat de Mircea ale Golanu. Rămas șomer de la Fabrica de Vagoane, care dăduse faliment, Mircea se apucase de-o afacere. Una aparte, în care lucra doar noaptea, când cotețele rămâneau nesupravegheate de ochiul vigilent al proprietarilor. O afacere grea, ce presupunea multe ore tremurate în frig, până reușea să îmbete toți câinii. În plus, Chivuța, nevastă-sa, nu-l ajuta cu nimic. Se rotunjise rău de tot, pentru că durerea de cap o țintuia, cât era ziua de mare, pe prispa casei. Vorba unui vecin: „o doare capul că trăiește”. Cum poliția intrase în alertă din cauza plângerilor sătenilor, Mircea ale Golanu fusese nevoit să închidă afacerea vreo două luni. După cele două luni, are o discuție revelatoare cu vecinul său, unde altundeva decât pe banca de la poartă: „Ce zici, prind ăștia pe cineva?”, întrebă Mircea ale Gherlanu pe vecinul său Lunganu. Răspunsul primit nu mai lasă nicio îndoială despre încrederea cetățenilor în Poliție: „Se plimbă hoții pe sub nasul lor și ei… nimic! Dă-i dracu de tablagii, că nu e buni de nimic! Au ruginitără de-atâta șezut”! Și dacă cei mai mulți nu mai aveau încredere în autorități, în sat erau și dintre cei cu frica lui Dumnezeu. Unul dintre aceștia era Ghiță Flămânzenie ale Ramolitu. El nu mai fusese văzut de ceva vreme prin sat, pentru că se călugărise. Consătenii lui Ghiță Flămânzenie au considerat călugăria sa la Mănăstirea Frăsinei ca fiind un dar ceresc, un miracol ce i-ar fi putut scăpa de toate relele: inundații, secetă, făcături și blesteme, dar și îndreptarea unor bărbați „care săreau gardurile pe la vecinele vădane sau rele de muscă”. Timp de trei ani de zile, nepotul lui Ghiță, Vergel, a profitat de naivitatea oamenilor, strângând, în numele lui Ghiță, bani pentru acatiste. Numai că acatistele erau arse în grădină și banii cheltuiți la cârciumă. Până într-o zi, când soția călugăritului a primit o scrisoare prin care era anunțată că acesta se dusese la cele veșnice… Participând la înmormântare, Vergel a fost tare dezamăgit. Nu atât că l-au îngropat doar într-un cearșaf alb, cât, mai ales, că nu li se dăduse de pomană decât câte un pahar de vin. El conchide: „Ce să-i faci? E calici, dă-i în Spovedanie”.
Cartea se încheie cu o nuntă și o înmormântare, fiecare dintre aceste momente prilejuind autorului descrierea completă a vieții satului, prin mentalități, tradiții și obiceiuri specifice.
Nunta este a lui Sticlete ale Tămăilă. Acesta ajunsese, înainte de Revoluție, sudor la Fabrica de bere Bragadiru și, fiind băiat de la țară, cu origine sănătoasă, după șase luni de la angajare, a fost făcut membru de partid. Ba chiar i se găsise și o soție. Leti, fata șefului de echipă. Întâlnirea dintre viitorii cuscri subliniază diferențele dintre două lumi, cea rurală și cea urbană, fiecare cu obiceiurile și moravurile sale. Obiceiurile de nuntă sunt multe și diferă de la un sat la altul, iar autorul le descrie cu acuitate. La primirea vinului și a găinilor, trebuie să stea doar femei neînsărcinate. Ginerele este bărbierit cu toporul, banii de dar se pot converti în zile de muncă, iar nașii trebuie să asculte cântecele care le sunt dedicate: „Nașule, nu fi zgârcit, / Că porumbul s-a scumpit, / Bagă mâna-n buzunar, / Dă bacșiș la lăutar”. Nu lipsește nici furatul miresei, iar a doua zi alaiul de nuntă cutreieră ulițele satului, cu socrii mici înhămați la droagă. Nunta se încheie, ca de obicei, cu „Perinița”, în care niciun nuntaș nu rămâne nepupat.
Încă din timpul nunții, se zvonește c-ar fi murit Voicu Nădrăgilă, autorul vrând să ne demonstreze astfel că viața și moartea conviețuiesc dintotdeauna. Moartea lui Nădrăgilă îi întristează pe săteni. Ei își dau seama acum cât de mult le schimbase acesta viața: „Îi apropiase mai mult, îi făcuse mai milostivi și mai înțelegători unii cu alții”. Și, mai ales, “le dezvoltase sentimentul proprietății comune, devenit chiar el proprietatea lor”.
Era mortul lor și, ca atare, trebuia să-l înmormânteze, mai ales că primăria nici nu avea cum, deoarece „rectificarea de buget de săptămâna trecută nu prevăzuse cheltuieli de înhumare pentru persoane necunoscute”. Așa că Nădrăgilă plecă pe lumea cealaltă în costumul și coșciugul ale lui Ghiță ale Flămânzilă, cel care se călugărise și, plecând la cer, a fost înhumat dor într-un cearșaf alb. Îi ocupă chiar și locul de veci, verificându-se astfel zicala „Nu este pentru cine se pregătește, ci pentru cine se nimerește”.
Obiceiurile de înmormântare sunt și ele cam aceleași peste tot: scăldatul, îmbrăcatul în haine noi, aruncatul cu țărână peste coșciug și banii de pe piept, pentru trecerea vămilor. Numai că pe-ai lui Nădrăgilă îi luă popa. La protestele sătenilor, părintele îi lămuri: „Dumnezeu vede că omul e amărât și va trece vămile gratis (…) Ca să nu mai vorbim că banul e ochiul dracului”. Mai mult, popa îi asigură pe oameni că banii vor ajunge în cutia milei. Ca, de altfel, cum ajunseseră și cei strânși din vânzarea crucilor de fier și gărdulețelor ce împrejmuiau mormintele. Și popa recâștigă, din nou, încrederea enoriașilor: „Popa e om cinstit care respectă legile lumești și pe cele creștine”. Ultima care-și ia rămas bun de la Nădrăgilă este Ogena, cea care îl și cunoscuse prima. Așa că aruncă un pumn de țărână în groapă, dar spunându-i mortului „Rămâi sănătos”, în loc de adio. Prilej pentru preotul Pirpici să arate cât de apropiat este de cele lumești: „Fi-ți-ar al dracu’, Ogenă! Doamne, iartă-mă, că mă făcuși să mă râd”.
Așa îi părăsi Voicu Nădrăgilă pe sătenii a căror existență le-o marcase, chiar dacă nu se născuse în acest sat. Iar ei, sătenii, rămân cu sentimentul că au pierdut pe unul dintre ai lor. Atașamentul lor față de Nădrăgilă arăta cât de unită devenise totuși această comunitate. Și, de aici, concluzia că pentru a te atașa și a iubi un loc nu este, neapărat nevoie, să te fi născut acolo. Este suficient să-l cunoști, să rezonezi cu cei care-l locuiesc, să le câștigi încrederea, să le împărtășești bucuriile și tristețile. Și Voicu Nădrăgilă a știut să facă asta, în felul său…
Deși în acest roman găsim toate semnalmentele cu privire la localizarea acestui sat românesc, pe harta Olteniei profunde, autorul lasă la voia cititorului să-l așeze unde îi este voia, unde se simte el mai ACASĂ.
Cine, de fapt, nu s-a născut în acest sat fără nume? Necunoscutul acela veșnic flămând și zdrențuros, dar generos și atât de omenos, în primitivismul lui, Voicu Nădrăgilă, sau scriitorul Nicu Cismaru?” Nu știm exact… Bănuim, însă, că amândoi și-ar fi dorit să se nască acolo, dându-și mâna, metaforic, întru căutarea paradisului pierdut al universului rural românesc…
Felicitări, Nicu Cismaru!
Prof. Elena Sîrghie
