AcasăOpiniiSatul românesc – Duzii cresc…

Satul românesc – Duzii cresc…

La începutul anului de grație 2022, când prețurile la carburant au explodat cu adevărat, facturile au luat-o razna, pandemia e pe ducă sau nu, armele zornăie în Europa și  vânători cu un „farmec fals de burghezi discreți” își pun, la propriu, viețile în pericol organizând inutile partide de vânătoare (vor să tragă cu arma, cu orice preț), cercetătorii au descoperit fructelor dudului multiple proprietăți benefice sănătății: vitamine, antioxidanți, efecte antiîmbătrânire etc.

Dar cine mai consumă dude?

Cu ceva timp, prin anii ’70-‘80 ai secolului trecut, dudele erau fructele consumate asiduu de copiii satelor, mai ales în cele din sud-vestul României, unde se pare că influențele submediteraneene „aranjau” dudul cum nu se poate mai bine, în creștere și rod.

Atunci, cei bătrâni, veterani din Primul Război Mondial, care nu mergeau la colectiv, stăteau la porți sau în spatele gardului cu uluci de lemn, unele dintre ele văruite, și priveau la drum… Păzeau, de fapt, duzii plantați spre uliță nu departe de gard, pentru ca să nu fie asaltați de copiii, adevărate lăcuste devoratoare,  care, în cârduri mari, plecau sau veneau la/de la școala generală din sat.

Când se coceau dudele, unele pestrițe, altele albe sau negre, unele mai mici, altele mai mari și acrișoare  (preferatele „buradeilor”), se iscau în sat adevărate conflicte între cel „atacat la dud”  și părinții copiilor hămesiți. Supărat după o zi de muncă grea la C.A.P., părintele nu mai avea timpul necesar să vorbească  sau  să-l pedepsească pe cel care, chemat la interogatoriu, la lumina lămpii, îl privea cu ochii mari, umezi, speriați și, pe deasupra, murdar pe față și pe mâini, de culoarea fructului consumat. Și totul se termina scurt: „Să nu te mai prind că mănânci dudu lui X, că nu știu ce-ți fac!”. Cu toate acestea, copiii nu renunțau la cățăratul în duzi…

În perioada pomenită, duzii erau curățați periodic, la date fixe (li se tăiau crengile sau „crăcile”). Cei care urmau să taie ramurile dudului, la soroc, se pregăteau din timp. Capul familiei, într-o seară, la început de primăvară, cu un aer solemn, făcea anunțul: „Peste o săptămână, curățăm dudul de lângă drum!”. Urmau pregătirile: se ascuțeau la gresie topoarele, se întăreau scările de lemn și apoi, în ziua hotărâtă, falnicul dud rămânea fără coroana deasă. O regenerare normală!

Acum, un om în vârstă, dintr-un sat unde duzii găsiseră loc prielnic de creștere, caută de vreo câteva zile „un creștin să-i taie dudul”: „Am vorbit, zice, cu…” și-i pronunță numele. „Ai răbdare, ce atâta grabă, o să vin, dar nu știu când”, mi-a zis prin telefon și atunci m-am cam supărat, că dudul ăsta are vreo 80 de ani. L-a pus mama și nu pot să-l las așa necurățat: „Auzi, i-am zis la telefon, pe tine dacă nu vrea frizerul să te tundă, uite așa, nu dorește el sau nu poți tu să te duci să-ți cureți capu`, cum ar fi? Hai, spune! Așa și cu dudul meu, suferă dacă nu este curățat, se mai răcorește și se mai împrospătează și el.” „Dar ai cu cine să vorbești, continuă bătrânul, mai înțeleg tinerii de azi că lucrurile, taică, trebuie făcute la timp?, întreabă retoric. Altă lume acum…”

Poate că duzii din unele sate așteaptă copiii pe care să-i primească ocrotitori în „cupa palmelor”, dar e o așteptare zadarnică. La fel cum țărâna drumurilor de odinioară rămasă „neacoperită” (în prezent, cele mai multe ulițe sunt împovărate de asfalt) caută tălpile trăitorilor de demult.

Radian Vasile

- Advertisment -

Most Popular

Recent Comments