Am citit, recent, romanul „Femeile singure”, care a fost transfigurat în Cuvânt, pentru eternitate, de scriitoarea și ziarista Adina Mandalac, roman care a beneficiat de lumina verde a tiparului, în anul 2017, la Editura TEOCORA din Buzău.
Cartea, este un fel de manual de psihologie și sociologie, pentru toate femeile despărțite, care au, iată posibilitatea să vadă un anumit tip de comportament al protagonistei acestei emoționante narațiuni, Adela, înconjurată, la rându-i, „de un cerc de prietene trecute de 40 de ani, femei singure sau aproape singure”, care vorbesc între ele despre propriul lor solilocviu, adică despre dialogurile cu sinele și sinea lor, despre iubirea augustiniană și cea a Sfântului Apostol Pavel, cel care în Epistola Întâia către Corinteni spune că „Dragostea îndelung rabdă; este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește și nu se poartă cu necuviință…”
Adela și prietenele sale întorc iubirea pe toate fețele, rafinând-o până la stilizare, prin meșteșugul autoarei noastre, Adina Mandalac, care a avut ocazia să trăiască în leagănul de respirație liric și spiritual al regretatului ziarist și scriitor Lucian Avramescu, care i-a fost și „naș literar”.
Iubirea care, ca și poezia, are o substanță metafizică, trece printr-o multitudine de stări și emoții estetice sau mai puțin estetice, de la exuberanță și mândrie, la umilință și tristețe, de la furtună, la cer senin și pace sufletească, religioasă, de la adevăr, până la minciună, de la trădare și fidelitate, credință, nădejde și sinceritate, la singurătate și însingurare, care este apogeul singurătății.
Estetica limbii literare utilizate de Adina Mandalac este guvernată de bun gust și intuiție, având, pe lângă funcția cvasipedagogică (să-i zicem așa grație învățăturilor pe care le pot desprinde doamnele singure sau însingurate, din această carte), dar și o funcție stilistică, ambele aspecte succedându-se gradual, în răstimpul romanului, prin expresivitate, modernism și inteligență scriitoricească pur feminină, ca să nu spun feministă.
Proza poetică excelează în cartea Adinei Mandalac, după cum se poate vedea cu ușurință: „Despărțirea de el, decorată atât de urât și ploaia mea care plânge”; „Femei cheltuite leu cu leu”; „Singure și frumoase ca două flori de colț”, „Să mâncăm pâine cu vânt, cu noapte și iluzii”; „Bărbat care mai crede că-și poate juca inima în picioare, mustind-o într-o jalnică speranță” sau „…pe a cărui tablă de șah a vieții i-a lipsit mereu Regina”; „Dragostea se naște dintr-o sămânță, înflorește, crește, ajunge la maturitate și se ofilește”; „Oamenii își fac rău din plăcere unii altora”, „Tehnici de sărut și îmbrățișare”, „Să ardem îmbrățișați, ca două lemne într-un singur foc”; „Femei cu inima surcelită”; „… libertate și zbor”; „Iubirea – compoziție, calitate, savoare”; „…nopți de dragoste totală”…
Înțelegem din contextul imaginat sau poate trăit de autoare, că dragostea, precum credința și patriotismul, nu se strigă în piața mare, acestea fiind rafinamente și concepte subtile, legate de rafinamentul celui/ celei implicat/ implicate în poveste… Mai constatăm (și să nu-mi spuneți, dragi cititori, că n-ați simțit acest fenomen, uneori, pe pielea voastră): „Fidelitatea [devine] ca un scut al iubirii”, e obositoare, și firul se rupe, atunci când apare gelozia între bărbat și femeie, când, în sfârșit, unul dintre cei doi își dă seama de diferențele de cultură, și, când ea, Femeia, această eternă Evă a păcatului, în spiritul Mitului Adamic, își trece ființa spirituală și cea fizică, prin „Cele șapte oglinzi eseniene ale Sufletului”, care ne arată ceea ce suntem, ce judecăm, ce am pierdut, iubirea profundă, imaginea tatălui și a mamei, provocările și fricile vieții, percepțiile despre noi ale celor de lângă noi…
În dragoste, mai spune Adela, trebuie să înveți să dansezi… Ca să-ți placă din nou bărbații… Dar pe a cui muzică, ne întrebăm noi. A femeii sau a bărbatului?
Puțină filosofie, erotism distilat, puterea rugăciunii în dragoste, voința de a o lua mereu de la capăt și, Doamne, „când se coace toamna în copilăria mea…” (adică, atunci când femeia simte amurgul vieții), Adela, personajul central al romanului, „Femeile singure”, primește următorul mesaj premonitoriu: – „Cornii sunt plini, bunico. Nuci au mai rămas, iar prunele au înghețat înainte devreme. Am strâns câteva pere și o mână de alune. Tata își adună stejarii și îmi arată, așa cum făceai și tu, pietrele de hotar ale RAIULUI…”
Felicitări, Adina Mandalac!
Dumitru Sîrghie-Mitif
