Dincolo de gardul de sârmă al proprietății mele, se întinde o frumoasă poiană. Este mărginită, pe o parte, de Valea Lotrului, după ce aceasta scapă din strânsoarea barajului Brădișor, situat în amonte, iar, pe partea cealaltă, de șoseaua ce leagă orășelul Brezoi, de ceea ce a fost cândva mândra stațiune Voineasa. Poienița este de asemenea brodată de tufe de arini, mai mari sau mai mici, mai rare sau mai dese.
Printre aceste tufe, am văzut, întruna dintre zile, un câine mare și alb. L-am remarcat, pentru că stătea nemișcat, cu capul întors spre mine și părea că mă privea fix. El pe mine și eu pe el. Se părea că, în tot spațiul acela despărțit de o plasă de sârmă, de altfel îndeajuns de generoasă cu priveliștea, eram doar noi doi. Astfel, cum se explică faptul că cei trei câini ai mei nu i-au remarcat prezența. Nu au scos nici un lătrat sau vreun mârâit! Tocmai ei care nu suportă să respire vreo vietate la mai puțin de 100 de metri de ei.
Câinele alb, care devenise deja al meu, cred că nici nu clipea! M-am apropiat tot mai mult de gard și implicit de el. Nu a tresărit când l-am fotografiat. Nimic! Ne uitam fix unul la celălalt. Clipe îndelungi nu și-a luat privirea de la mine și nici eu de la el. Se stabilise parcă, între noi, o conexiune dincolo de timp, de regn, de specie…
La un moment dat, m-am desprins cu greu din locul în care parcă mă pironiseră ochii triști ai acestui câine singuratic și m-am dedat treburilor firești. Apoi, încet, încet s-a întunecat. Privirea lui părea, însă, să mă urmărească. Să străpungă chiar și întunericul. A doua zi, de dimineață, am deschis fereastra dinspre poiană. Uimire! Câinele meu alb era tot acolo… Ba nu! Era mult mai aproape. Și de data asta, întors cu totul spre mine. Ne-am privit de la distanță. Ne despărțeau peste o sută de metri, dar distanța nici nu conta… Privirea lui era la fel de familiară, de fixă și de intensă.
Am ieșit în curte. M-am apropiat foarte mult. Nu s-a clintit. Nu și-a întors privirea. Nu mi se mai întâmplase să întâlnesc un animal care să îmi transmită sentimente de prietenie atât de puternice. Tristețea lui, însă, mă întrista și pe mine. Tristețea lui începea să mă doară! Părea că vrea să-mi arate cât este de singur. Și, poate, simțise că eu îi înțelegeam singurătatea. Cred că nu este nici o diferență între singurătatea unui om si cea a unui câine.
Ca și oamenii, câinii pot fi triști în singurătatea lor, pe care și-o trăiesc cu demnitate sau, dimpotrivă, se bucură de acel sentiment binefăcător al libertății. Sunt momente în viață când, fiecare dintre noi, avem nevoie de puțină singurătate. Când ne este suficient să știm că avem pe cineva care se gândește la noi și ne ocrotește cu un gând curat. Precum și noi ne rugăm Universului să ni-i apere pe cei dragi. Așa că, eu și câinele meu alb am început să ne înțelegem singurătățile din priviri.
Părea să-mi spună că plecase să întâlnească o altă singurătate… Căuta pe cineva care să-l înțeleagă. Dar legătura creată între noi era atât de puternică, încât, la un moment dat, am crezut că ne-am mai întâlnit în altă viață. Una în care nu am terminat ceea ce am început și, acum, musai, trebuia să împlinim, pentru a pune capăt suferinței. Dar cine să fie? Cineva care nu mi-a împărtășit iubirea? Sau, dimpotrivă, cineva care m-a iubit în taină și fără speranță? Oricum ar fi unul dintre noi trebui să plătească! În această nouă viață pe care o trăim, trebuie să ne achitam datoriile din cealaltă viață, pentru a restabili echilibrul. Să ne îndeplinim misiunea pe pământ, oricât ar fi de greu, oricât am suferi.
Unii suntem chemați să trăim pentru ceilalți, să îi ajutăm să se cunoască pe sine, să evolueze spre varianta lor cea mai bună. Și noi? Noi rămânem cu liniștea sufletească. Cu mulțumirea că Dumnezeu ne-a dat această șansă și nu am irosit-o. Meditând asupra existenței, a reîncarnării vieții pe pământ și a celei de dincolo, iar a venit seara. Se mai încheia, astfel, o zi din existența mea cu câinele alb și singuratic…
O nouă zi, ziua plecării. Mă uit pe fereastră. Câinele nu mai era la locul său. Poate știa că urma să plec și a plecat el înainte. Nu suporta despărțirile. Am ieșit în stradă la mașină și pregătită să mai „fur” câteva peisaje, până la următoarea întoarcere. Când, ce-mi văd ochii?! La colțul gardului și al poienii dinspre șosea, adică dinspre drumul pe care urma să plec, câinele meu alb! De data asta era întins, cu botul pe labe. Deși nu mă privea direct, simțeam că locul pe care și-l alesese să se odihnească, avea legătură tot cu mine. Simțeam că, de data asta, împărtășeam o bucurie trăită în tăcere. Se așezase acolo, ca să îl văd și să înțeleg, dacă nu o făcusem deja, că misiunea lui pe pământ era să mă ocrotească, oriunde aș fi. Că mă așteaptă! Vorba cuiva: dacă promiți că nu întârzii prea mult, te voi aștepta aici toată viața. Și, astfel, fiecare dintre noi împlinisem ceea ce aveam de împlinit. El să mă ocrotească, iar eu să îi împărtășesc bucuria de a trăi în singurătate…
Prof. Sîrghie Elena
