La împlinirea a 658 de ani de existență documentară, Slatina își reafirmă identitatea nu doar ca oraș cu istorie, ci ca spațiu al memoriei și al întoarcerilor esențiale. Pentru tânăra generație, cunoașterea trecutului devine o formă de educație a spiritului, iar pentru cei care au purtat orașul în suflet, o reîntoarcere la matcă.
Volumul „Anotimpurile Slatinei” (Elena Sîrghie, Ed. Hofman, 2018) reunește mărturii ale unor mari personalități despre luminile și umbrele orașului, surprinzând vocația sa culturală și capacitatea de a naște destine cu greutate spirituală în literatură, artă, știință și viața publică.
Între familiile de intelectuali reprezentative pentru Slatina se distinge familia Caracostea, iar figura emblematică rămâne Dumitru Caracostea, una dintre marile conștiințe ale criticii literare românești. Chemat de o inițiativă culturală locală, acesta revine, prin memorie și scris, la orașul natal, așternând pagini memorabile în „Oltul se întoarce la matcă” și „Anii studenției mele”, ca un act de recuperare interioară și identitară.
Caracostea vede Slatina ca pe un oraș-amfiteatru, modelat de povârnișuri, de Grădiște și de Olt, repere fără de care identitatea locului ar fi de neconceput. Priveliștea de pe platoul Grădiștei, „ca dintr-o cetate străveche”, deschide orașul spre nemărginirea câmpului oltean și spre lunca Oltului, încărcată de mister și frumusețe.
Imaginea Slatinei s-a fixat definitiv în sufletul său din copilărie, când prezența continuă a Oltului, luciul apei, zăvoaiele și adâncurile pline de taine îi hrăneau o uimire mereu reînnoită. La maturitate, aceste amintiri se condensează în două revelații: nemărginirea înstelată de deasupra orașului și uimirea stăruitoare a clipelor „când soarele asfințea într-o mie de culori”.
La 658 de ani de existență documentară, Slatina rămâne un loc al memoriei vii, al întoarcerii la matcă și al unei frumuseți care continuă să ardă, seară de seară, în mii de culori.
Dumitru Sîrghie
