Ipu – Oglinda lașității colective!
Premiera la Slatina a spectacolului „Moartea lui Ipu”, după nuvela-parabolă a lui Titus Popovici, a readus pe scenă nu doar o dramă a războiului, ci mai ales o radiografie nemiloasă a lașității colective, a ipocriziei morale și a falsului eroism. Montarea poartă o amprentă specială: Nicolaie Dincă își asumă dubla misiune, extrem de grea, de regizor și interpret al lui Ipu, iar această dublare a responsabilității se simte în tensiunea spectacologică și în adâncimea personajului central.
După descoperirea soldatului german găsit mort, comandantul neamț amenință că va rade satul de pe fața pământului dacă ucigașul nu este predat. Atunci, așa-zisele „minți luminate” hotărăsc să-l îmbete și să-l convingă pe Ipu să se predea, transformând victima într-un instrument al supraviețuirii colective.
Ipu, interpretat de Dincă, nu este, în fapt, un „prost al satului”, cum îl cataloghează toate notabilitățile, ci un singuratic flămând de sens, de respect și de apartenență.
Jocul lui Dincă este interiorizat, reținut, dar profund uman. El nu mizează pe caricatură, ci pe durerea tăcută a celui disprețuit. Tocmai această sobrietate a interpretării îl transformă într-un reper de firesc pentru întregul spectacol – un reper care arată, implicit, și direcția în care unele personaje distribuite de regizor mai au de rafinat adevărul scenic: mai puțin declamativ, mai puțin demonstrativ, mai aproape de viață.
Un nucleu emoțional de mare finețe îl constituie prietenia dintre Ipu și copil, cumnatul preotului din sat, interpretat cu o sinceritate ingenuă, tulburătoare, de Andrei Chilom.
Într-o comunitate, dominată de frică, calcule și complicități, copilul este singurul care îl vede pe Ipu ca pe un om adevărat. Nu ca pe o soluție, nu ca pe o victimă utilă, ci ca pe un prieten. Prin ochii copilului se sparge, pentru o clipă, mecanismul crimei colective, iar perspectiva pierderii lui Ipu devine nu doar o moarte, ci o rană în însăși inocența lumii.
În contrapunct moral se află galeria lașității instituționale:
Dan Țolu – Popa Ionel, într-un rol al preotului profund fariseic, legitimează crima prin limbajul jertfei, golind de sens sacrul și transformând religia în unealtă a fricii. Este imaginea tulburătoare a autorității morale compromise.
Eva Moise – Margareta (preoteasa) aduce o exuberanță stridentă, amplificând contrastul dintre fastul exterior și golul interior. Mai mult, ea se isterizează, în văzul lumii, că popa n-o „babardește” cum trebuie.
Cristi Călătoru – notarul și Milică Marian Costea – doctorul, alături de Corina Dașoveanu – soția doctorului, întruchipează „inteligența” fără conștiință a satului: oameni care calculează, semnează, justifică, dar nu salvează.
Ionela Mateșică – Clara completează zona reacției afective, iar Paul Bălășcan – Gociman, jandarmul, este veriga prin care vestea istoriei pătrunde brutal în intimitatea satului.
Un moment scenografic și simbolic de mare forță îl produce Maria Kaboub – Hauptman Braun, comandantul german jucat în travesti, care amplifică stranietatea autorității și absurdul ocupației.
Unul dintre cele mai puternice momente ale spectacolului este răsturnarea de sens din scena actelor de danie pentru rudele osânditului, propus spre sacrificare.
Într-un gest de o luciditate neașteptată, Ipu este cel îi obligă pe „intelectualii” satului să semneze documentele întocmite de notar, prin care aceștia, de voie-de nevoie, lasă pământ și bani rudelor sale. În acel moment, „nebunul” devine singurul om limpede, iar elitele se dovedesc speriate, meschine, falimentare moralmente, Ipu nu mai este doar victima, ci judecătorul tăcut al comunității.
Finalul spectacolului, în viziunea regizorală a lui Nicolaie Dincă, este de o cruzime purificatoare. Gociman intră pe ușă, plin de bucurie, anunțând că nemții au plecat. Satul izbucnește într-un entuziasm grotesc, exact cei care, cu câteva clipe înainte, îl împinseseră pe Ipu spre moarte. Ipu este, în mod real, liber. Și totuși, tocmai atunci, în deplină conștiință, încarcă pistolul și se sinucide. Nu din prostie. Nu din nebunie. Ci pentru că a înțeles prea limpede totul: frica, minciuna, lașitatea, falsul eroism al elitei comunității. Alegerea regizorală transformă moartea într-un ultim act de libertate tragică: omul nu mai poate trăi într-o lume pe care o vede dezvelită moral până la os.
Un capitol aparte, de mare intensitate, îl reprezintă Aurelia Dincă – Fogmegoaia, Bocitoarea, într-un rol absolut magistral, care concentrează în lamentație, nu doar un mort, ci vina întregii comunități. Vocea ei pare să plângă nu doar pe Ipu, ci pe toți cei care au murit vreodată „cu acte în regulă”.
Spectacolul a fost, fără îndoială, o reușită majoră, o dovadă de maturitate artistică și de curaj moral, cu atât mai mult cu cât cultura județului Olt, în ciuda unei istorii culturale onorante, este ținută la temperaturi scăzute.
Totodată, ca orice premieră vie, mai are nevoie de șlefuiri fine: unele personaje pot câștiga enorm dacă vor renunța la rigiditate și vor coborî spre adevărul firescului, acolo unde Ipu – Dincă este deja un exemplu de echilibru, autenticitate interpretativă și adevăr scenic.
În cele din urmă, „Moartea lui Ipu” nu este doar o poveste despre război. Este o tragedie despre cum o comunitate se salvează, ucigând, despre cum demnitatea oferită prea târziu poate deveni o sentință, și despre cum răul nu se naște din ură, ci din comoditate.
Ipu nu moare ca erou. Moare ca om care a înțeles totul. Iar această înțelegere îl costă viața.
Dumitru Sîrghie-Mitif
