Nu-l cunosc foarte bine pe jurnalistul Ovidiu Vanghele, cel căruia președintele Nicușor Dan i-a interzis accesul la conferințele de presă de la Cotroceni pentru tot restul mandatului. Am auzit că are un limbaj buruienos, uneori de-a dreptul suburban, dar și că a făcut lucruri remarcabile în jurnalismul de investigație. Este fondatorul Centrului de Investigații Media, iar numele său este legat de anchete de mare impact public, între care seria „Azilele groazei”, realizată împreună cu jurnalista Bianca Albu, continuată prin „Toți știau”. Investigații care au scos la lumină abuzuri inimaginabile asupra unor oameni vulnerabili, complicități instituționale și mecanismele unei corupții care, în România, pare să aibă imunitate la rușine.
Așadar, omul poate fi criticat pentru limbajul său, fără ca prin aceasta să-i fie anulate meritele profesionale. Una este vocabularul unui jurnalist și cu totul alta este dreptul său de a pune întrebări, inclusiv acelea care provoacă transpirații reci în birourile puterii.
Poate că toată presa prezentă la conferința prezidențială ar fi trebuit să se ridice, într-un gest unanim de solidaritate profesională, și să plece odată cu Vanghele. Ar fi fost un moment de referință în istoria presei postdecembriste. Un gest de demnitate, cu atât mai necesar într-o breaslă în care solidaritatea pare să fi devenit o piesă de muzeu.
Din păcate, concluzia e veche și amară: presa românească, mioritică și excesiv de partizană, trăiește prea adesea la mila și pogorămintele partidelor. Împărțită, după o geometrie securistică, fiecărui partid după nevoi, interese și putința de a-și întreține propriile trompete.
Oricum, Nicușor Dan a dat dovadă, în această împrejurare, de o nefericită inadecvare la înalta funcție pe care o ocupă. N-a realizat că, prin gestul său, l-a făcut celebru pe Vanghele, oferindu-i o tribună pe care, probabil, nici cele mai inspirate investigații ale sale nu i-ar fi putut-o asigura într-un timp atât de scurt.
Asta, firește, fără a-i absolvi jurnalistului excesele de limbaj. Dar dacă președintele consideră că a fost insultat, există căi instituționale și legale pentru a-și apăra demnitatea. Interzicerea unui jurnalist la conferințele de presă prezidențiale, pentru simplul motiv că a devenit indezirabil, deschide o ușă periculoasă.
Și, dacă tot vorbim despre limbaj și maniere, să ne amintim că, la Antena 3, unii invitați au șters pe jos, figurativ vorbind, cu Nicușor Dan ori de câte ori au avut chef. A se vedea prestațiile semisfertodoctului Daniel Zamfir, soțul pseudoziaristei Oana Zamfir. N-am auzit, însă, ca președintele să fi cerut închiderea porților televiziunii respective în fața celor care îl contestă. Ba, mai mult, la înscăunarea Zamfirului ca ministru, Nicușor i-a zâmbit șăgalnic.
Președintele trebuie să înțeleagă un lucru elementar: Cotroceniul nu este proprietatea sa privată, iar conferința de presă nu este o reuniune de familie, cu invitați aleși după simpatii. Un jurnalist poate fi nepoliticos, excesiv sau chiar grosolan. Puterea, însă, are obligația să suporte întrebarea, nu să pedepsească întrebătorul.
Iar presa care asistă impasibilă la asemenea gesturi ar trebui să se întrebe dacă mai reprezintă o putere în stat sau doar o anexă vocală a celor care îl conduc.
Fiindcă, până la urmă, nu Vanghele a fost testat în seara aceasta. Ci presa întreagă. Iar dacă nici măcar în fața unei uși închise în nasul unui coleg nu găsește puterea să se ridice, atunci să nu se mai mire că, mâine, cineva îi va închide ușa în nas fiecăruia, pe rând.
O presă care nu știe să fie solidară în fața puterii nu mai este câinele de pază al democrației. Este doar un câine care așteaptă să fie hrănit de stăpân. Vorba lui Nichita: ,,Iubesc doar locul, nu stăpânii”…
Dragoș Sîrghie
