Citesc, cu adânc interes, volumul de poeme „Ochi de lumină”, apărut în anul 2022, la „Editura Universitară” din București, carte semnată de Iulia Dragomir, din orașul lui Nichita…
Fiecare poem al Iuliei Dragomir este ca un „porumbel sărutat de lumină”. Poeta se cațără „pe vârful trăirii” și, desfăcându-și „aripile pentru zbor”, atinge, „mângâios, patul gândurilor” și pipăie sideral „trupul clipelor”. Scrie „direct pe memoria inimii”, făcând o adevărată echilibristică, pe acoperișul lumii, acea lume a poeziei, care se risipește în ea, ca să se adune, precum izvoarele la matcă, tot în ea.
Merge, pe „urma apei”, sărutând-o, imortalizând liric „neastâmpărul coastelor însetate de dansul valurilor”. În urma pașilor ei, îngerii picură smirnă și izvoarele tresar prin somn. „Iasomia înmiresmată a clipelor” îi alimentează, cu fiecare cuvânt al trupului, „Încă un gând setos de nemurire”, în timp ce sărutul sufletului său restabilește echilibrul mersului Planetei.
Își soarbe, cu nesaț, timpul trăirii și al mărturisirii, atât timp cât, „de pe-o alee, o împresoară tinerețea”. Inepuizabilă, în fantezia sa creatoare, Iulia Dragomir sărută ape și mângâie pleoape, îmbrăcându-și, în zoriori, „ceasul firii” și netezându-și cutele trecerii timpului înspre sinele său roditor. Este iscoditoare și suavă, ca briza Mării, lansând, în eter, poezia „marii treceri” prin lume, poezia izvorâtă „Din mustul cuminecăturii și din chivotul inimii”.
Adeseori, „goală goluță, în fața cuvintelor”, poeta ochilor de lumină „ridică velința zorilor direct în sufletul auzului”, unindu-și „degetele de la mână” (…) în sensurile și „sunetele secerate de inundații”, strigând nărăvaș spre soare. „Când vii de-a dreapta obrazului pământului, soare?”
Minutele „se arcuiesc” și „se înlănțuiesc” în poezia ei, dând astfel curs unui „Ceas de măsurat binecuvântările”, sfârșind, apoi, „înamorate de sens”, în „catapeteasma inimii” Cititorului. Un sens al poeziei născute și nu făcute, care pogoară, „ca o pasăre zbătând din aripi”, din „tâlcul ochilor” ei verzi, „până ce (afară-n.r.!) se luminează de pace, cu pâine și sare”.
Poetul, în viziunea Iuliei Dragomir, este un „câine fluierând la lună”, care vorbește „pe limba inimii”, iar trupul autoarei este ca „O mlădiță de cireș” înfășurată „de sensuri”. Este vorba de marile sensuri ale umanității și ale vindecării lumii prin credință și poezie.
Își ține inima de mână, „în văzul ciutelor”, scoate apă din fântână „pentru cai/ Rezervă de alergat și în iad, și în rai”, lămurind apele că, Doamne, „cea mai frumoasă parte a zilei era noaptea,/ care se desfăcea în fâșii de pus la coada ochiului”. Apoi, își convinge iubitul că ei se aveau încă înainte de a se naște…
Poeta, ca și poezia sa, curge lin „pe genunchii lui Dumnezeu”, ea punând „semne la colțul clipelor” trăite, respirându-și, simultan, Cuvântul – Iubitul (că-i tot una – n.r.!), cel care stă „cu dinții înfipți în carnea sufletului ei” și căruia ea îi face o superbă declarație de dragoste: „Ne știm devorarea din așteptare,/ Ce bucurie că ești, te am, mă ai, respirare”.
E drept că Iulia scrie poezie, așa cum respiră, încălzindu-se prin Cuvânt și împletindu-și gleznele cu curcubeul, „pentru spiritul însămânțării cu viață”.
Se izolează, periodic, într-un spital al cuvintelor „mântuite de fluturi”, dând prilej mâinilor sale, fermecatelor mâini, să se sărute, „în mângâieri, pe pielea viselor”. Iată, „Ars poetica”, dragi cititori!
Iulia Dragomir plăsmuiește, prin versurile sale, unele abia mijind îmbobocirea, altele debordând de atâta înflorire, „chipul iubirii unificat în carne”, carnea spiritului, dând vieții o definiție unică: „Frumoasă întrupare de atingeri”.
Scrie „pe limba văzduhului”, zvâcnindu-și „condeiul”, și, la anumite intervale, ne face, discret, un semn pentru a păstra liniștea, zicând profetic: „Șșș! Chiar acum se scrie poemul luminii”.
Dumitru Sîrghie – Mitif
