AcasăCulturăSuspinul gândurilor – Cuvânt înainte

Suspinul gândurilor – Cuvânt înainte

Există un timp pentru toate. Da, un timp pentru a întâlni marea iubire, un timp pentru a întemeia o familie și chiar un timp pentru a debuta în poezie. Un debut ce pare tardiv, când nu mai ești la prima tinerețe, ca în cazul Victoriei Bălăceanu. Lecturând volumul ,,Suspinul gândurilor” am înțeles că poezia scrisă la maturitate poate fi mult mai profundă, pentru că ea încorporează atât zbaterile tinereții, cât și împlinirile sau neîmplinirile maturității. Adică viața însăși! Pentru că Doamne, ce este viața altceva decât iubire. Iubire în toate formele ei: împărtășită, neîmpărtășită, iubirea-suferință, iubirea-fericire. Iar Victoria Bălăceanu experimentează în poezia sa toate aceste forme de iubire.

Indiferent de vârstă, de timp, de loc, fiecare dintre noi tânjim, conștient sau nu, toată viața, după iubire. Fiecare dintre noi avem parte, în decursul vieții, atât de iubirea împlinită, cât și de cea fără de speranță. De aceea cred, că fiecare dintre noi, ne regăsim în versurile Victoriei Bălăceanu.

Fină observatoare a sufletului omenesc, Viky, cum îi spun cei dragi, redă în poeziile sale întreaga paletă de trăiri, de sentimente, pe care le încearcă cineva în existența sa marcată de o continuă căutare a iubirii. Iubirea neîmpărtășită este redată de autoare în poezii cu titluri sugestive precum: Am obosit să-mi fie dor, Prea târziu, Lacrimi și șoapte, Iubire ferecată sau Cuvânt nemilos. Iar iubirea împlinită, desăvârșită, este redată și ea în poezii cu titluri la fel de sugestive: Suspinul gândurilor, Iubirea mea nebună, Sărutul gândului sau E primăvară și iubesc.

Poți obosi să-ți fie dor, când, ascunsă-n zâmbete fugare, strângi în brațe doar amintiri. Când iubești, ești într-un continuu balans, între ceea ce îți dorești și ceea ce obții. Vrei să ajungi pe cel mai înalt pisc al iubirii, dar ajungi, de fapt, să construiești o punte peste pârâul lacrimilor adică, pe cel mai înalt pisc al durerii.

Realitatea este că nu întotdeauna iubirea este împlinită și, atunci, toată această suferință poate îmbrăca forma unui pod distrus de furtună și poți ajunge să preferi să iubești tăcerea mai mult decât o îmbrățișare, care doare sau un sărut incandescent.

Din experiență, poți afla că, deseori, cuvântul poate lovi nemilos ca un fulger. Și nu poți să nu te întrebi: oare cel care l-a rostit știe cât doare? Probabil că nu, așa cum nu știi nici cum este să-ți fie dor sau să strângi în brațe doar un vis. Iar când nu ți se răspunde cu aceeași iubire, ai sentimentul că traversezi viața în haine de împrumut. Deși nu ceri prea mult de la cel iubit, ajungi ca, între prea multă tăcere și prea multe povești, să-ți dorești să fii cuiva doar alinare. Și fiindcă pentru iubire nu ai prea mult timp, decât o viața și încă o zi, atunci este mai bine să nu întrebi, să nu promiți. Iubirea nu este simplă și nici ușoară. Ea poate însemna o continuă zbatere între ,,e prea devreme sau e prea târziu?” Iubirea este cel mai nobil sentiment, iar cel care iubește este întotdeauna un suflet frumos, greu de răpus. Dar dacă nu-l poate răpune nici visul furat, nici lacrima ascunsă și nici chiar gândul că iubirea va sfârși cândva, el poate fi răpus totuși de minciună. Dar ce poți să faci? Nu poți decât să continui să speri, chiar dacă între răsărit, când cerul și-a aprins trandafirii de foc și asfințitul din pletele norilor, poate fi o încercare ratată de a fi fericit. Îți dai seama că iar te-ai amăgit, dar iubirea adevărată iartă. Îl poți ierta pe cel care îți spune în glumă ,,te iubesc”. Chiar dacă atunci când o face este ca și cum ai rupe o floare înainte să înflorească sau ai tăia un pom înainte să rodească.

Este trist, totuși, să ai sentimentul că visele s-au terminat, că iubirea este ferecată. Și totuși, după ce ai cutreierat prin inimi reci și suflete pustii, trebuie să încerci să te regăsești pe tine. Trebuie să găsești puterea să privești iar la soare. Viața te învață că, atunci când deschizi ochii sufletului, poți primi lumină, iar când deschizi poarta inimii, poți simți căldura altui suflet. Sufletul frumos rănit în dragoste găsește, până la urmă, puterea să iasă la lumină, pentru că, întotdeauna, acolo, undeva, îl așteaptă o altă iubire, una adevărată.

Se aprinde, astfel, candela speranței. În sfârșit, poate înflori, fie că este floare de câmp, crizantemă sau crin. Și atunci: În ploaia de lacrimi/ Dansează cuvinte/ Iubire, speranță/ Fericire, dor. Poți, la final, să ajungi acolo unde tu să dăruiești albastrul privirii, iar el, în schimb, să te învețe să uiți și să zâmbești din nou. Poți să spui că ai găsit iubirea adevărată, după care ai tânjit toată viața. Cum este posibil? Simplu! Deschizând ferestrele sufletului, astfel încât să intre lumina și închizând ușa sufletului, pentru întuneric. Din acel moment, poți să taci și să lași doar privirile, sufletul, gândurile să vorbească. Și atunci, Doamne, întreg Universul te susține: cerul zâmbește, stelele dansează, începe să plouă.

Deci, este posibil! Este posibil ca iubirea adevărată să vină când nu te mai aștepți, chiar în toamna vieții. Nu este târziu pentru o nouă iubire. Și atunci, poți fi primăvara cuiva. A celui care îți va împodobi altarul sufletului și te va face să plângi de fericire. Iubirea poate veni să bată târziu la poarta sufletului, târziu și, bineînțeles, nechemată. Astfel, vei ajunge să trăiești într-o lume de vise acolo unde

este liniște și soare. Și unde cuvântul nu lovește și nici dorul nu doare. Asta este iubirea divină! Atunci când ajung două inimi unite de un gând sau două gânduri unite de un cuvânt. Îți dai seama, astfel, că iubirea adevărată există, atunci când depărtările apropie, gândurile unesc, privirile mângâie. Pentru că doi îndrăgostiți nu sunt altceva decât doi călători hoinărind desculți prin viață. Ce poate fi mai frumos decât să fii îndrăgostit, să iubești și să fii iubit.

Mai ales că poți iubi la orice vârstă, adică în orice anotimp, când se scutură mărgăritarele, când ai ghiocei la tâmplă sau în luna lui cuptor. Este minunat să poți să treci astfel de la cuvinte care lovesc la cuvinte care vindecă tot, cuvinte care alină. Și chiar dacă, din când în când, din prea multă iubire, mai cade câte

o lacrimă, ea va fi ștearsă cu un sărut, iar sufletul ars, cu o mângâiere. Deci, în sfârșit, zile senine. Și ce poate fi mai frumos, decât să simți că te trezești mereu la cineva în suflet. Să simți sărutul gândului celui iubit, chiar și când este departe.

Poți iubi până te pierzi. Pentru că iubirea adevărată poate însemna renunțarea la sine, încât să ajungi să-ți fie dor de tine.

Dar ce mai contează! Când suspinul gândurilor te trezește, realizezi că, între răsărit și asfințit, ceea ce contează nu este decât cât și cum ai iubit. Ce frumos spunea cineva că iubirea este singura boală care nu se poate vindeca, dar și singura boală pentru care merită să suferi. Și Victoria Bălăceanu ne spune, în versurile sale, că a iubit, a suferit, a fost fericită. Așa este întotdeauna între răsăritul și apusul fiecăruia dintre noi și, tocmai de aceea, cred, ne regăsim, cu totul, în poezia Victoriei Bălăceanu.

Prof. Elena Sîrghie

RELATED ARTICLES
- Advertisment -

Most Popular

Recent Comments