Când văd/aud taraful din Izbiceni și mă uit la ridurile unora dintre lăutari – mă refer la Mihai Bărăgan acordeonist, instructor, acompaniator – mă întreb cine îl va înlocui. Și o fac cu o mai mare grijă decât a fost aceea a înlocuirii lui Hagi la națională… Căci știu bine taraful. Am petrecut ades cu acești băieți. La un moment dat, la Gabi Mihalcea-n curte, văzui unu mai mic care făcea și dregea și mângâia cu voioșie și elan grătarele. Cânta, parcă, la grătar ca la un țambal în flăcări. Și, când totul fu gata, omul se opri, băgă mâna la brâu și scoase un caval.
Doamne cum cânta! Capodopera de mici și cârnați care plângeau cu zeamă, era o bagatelă față de melismele scoase de el din caval și de stacatura lui la sârbă. Băieții au crezut că îmi vor fi făcut o surpriză cu cavalistul grataragiu. Dar, nu! Căci, acesta e modul firesc al românului: să facă o treabă pe muzică. Să se refugieze în cântec. Pe vremuri, atunci, eheiiii, nu erau instrumentiști sau soliști profesioniști. Nu! Nu! Erau doar inși care-și urmau vocația dincolo de cea a trudei pentru existență. De altfel, și omul nostru e la fel. Ion Odăianu zis Brozbel nu e cavalist, fluieraș, ci e doar un ins care muncește pentru existență. Și, nu fără rezultate. La el, talentul, vocația s-au extins. Fiindcă, are două fete minunate, Denisa și Andreea, ambele mari promisiuni în urma studierii serioase a naiului. Ele, da , pot fi profesioniste…
Altă dată m-am aflat cu băieții tot la un „concert de prispă” și iritat că repertoriul era unul românesc „naționalizat” – cu „Așe be oamenii buni”, „Pușca și cureaua” – am izbucnit:
– Mă băieți, voi îmi arătați ce au alții în cămară. Dar voi sunteți săraci în cântece, vă mâncară șoarecii tot repertoriul? Uite, de pildă, la nunți ce cântați? Eu asta aș vrea. Știți Joiana, Alunelu ?
Și, au început… Păi, cine să-i mai țină de la joc și pe intelectualii din jurul meu? Abia acolo fu surpriza. Și spun:
– Așadar, voi știți toate lucrurile astea. Și vă sfiiți să arătați că le știți? Vă e rușine, că sunteți țărani?! Parcă a fi țăran e o boală venerică… Abia acum vă zic să vă fie rușine, fiindcă vă e rușine că sunteți de la țară… Fiți mândri. Fiți țărani adevărați! Țărani români. E o emblemă. E un brend! Nu ghiolbani! Mârlani. Vorba lui Gheorghe Dinică „România? Oameni puțini, restul populație…”
Mă uitam la greci. Ei nu au muzică pop. Nu au rock. Decât în sunet, stil, aranjamente. Dar, tot cântecul grecesc, melosul de bază , e popular. Grecul nu se desparte de cântecul lui. Nu odată am fost pe-afară. Nu odată ne-au dat lecții de cântece ,la chefuri spontane, grecii, arabii, rușii. Nu mai zic ce am găsit la machedonii noștri. Ai lui Hagi și ai Simonei Halep: toți își știu toate cântecele. O verișoară de-a mea s-a măritat cu un machidon. Când au început să cânte ei la nuntă, d-ali lor, n-a mai fost loc un ceas. Estimp, și-au adunat forțele, ai mei , oltenii.
– Bă, nenicule, ce cântăm?
– M-a făcut mama oltean. Hai, cu toții!
După strofa întâia am rămas eu singur cu vocea …Și eu, abia mai știam ceva din strofa a doua…
George Stanca
