În luna februarie a acestui an, marele scriitor Marin Sorescu ar fi împlinit 85 de ani. A părăsit în mod neașteptat această lume în plină putere creatoare, după ce își cristalizase proiecte literare îndrăznețe menite să definească și mai pregnant locul poeziei și al teatrului românesc în contextul artei universale.
În acest moment aniversar, rândurile de față își propun să aducă un modest omagiu celui mai mare poet al spiritualității oltenești.
Marin Sorescu face parte din categoria poeților care au slujit poezia cu o ardoare greu de egalat. Cu toate că talentul său a și-a dovedit multilateralitatea prin abordarea cu succes și a altor genuri literare (proză, teatru, eseu), el s-a impus mai întâi ca un reformator al liricii apărând-o de clișee într-o epocă a clișeelor. Originalitatea și impresia pe care le-au creat au fost deosebit de puternice în epoca de afirmare a scriitorului – îndeosebi prin raportarea la vedetele literare ale timpului – dar au rămas la fel de vii și astăzi, când poezia și-a redobândit traseul ei firesc de evoluție. Geniul său l-a determinat să sesizeze limitele direcției pe care apucase lirica și să se manifeste ca un eretic consecvent și creator, șocând cele mai exigente spirite critice care i-au validat de la început talentul său uriaș. În fond, Marin Sorescu nu numai că se delimita de literatura epocii, dar își asuma nobila povară a redescoperirii celor ce au făurit o limbă „ca un fagure de miere” și înscrierea într-una dintre direcțiile fundamentale ale poeziei moderne.
Inovator incontestabil, Marin Sorescu trebuie așezat pe făgașul tradiției construite de marii săi înaintași. Prin evocarea lumii rurale sau a copilăriei, îl putem pune alături de predecesori precum Eminescu, Creangă, Blaga, Coșbuc sau Goga, fără a găsi nicio urmă de epigonism sau mimetism. Satul lui Sorescu nu are nimic din fiorul metafizic propriu lui Blaga, nici din dramatismul existențial al lui Goga sau din sămănătorismul lui Sadoveanu. Mai degrabă, îl putem apropia de spiritul ironic și parodic al lui Creangă sau de puritatea infantilă din lirica lui Coșbuc. Autorul Muzeului satului reușește în poezie ceea ce realizase în proză Marin Preda, anume să întregească spațiul liric românesc cu coordonatele majore specifice zonei sudice a spiritualității românești. Ceea ce îl unește de predecesori este credința bine disimulată că satul ca spațiu al copilăriei este depozitarul autenticelor valori naționale.
Împrejurimile Bulzeștiului, cu pădurea Cotigeoaei, distanța spațială și de organizare socială a satului față de oraș pot fi considerate poetice ca elemente ale necunoscutului, ale departelui.
Oamenii sunt dăruiți grijilor de fiecare zi și solemnitatea marilor momente e zgâriată de tracasări mărunte, de detalii nesemnificative. Viața satului e trăită în interiorul ei: se înfățișează ceea ce se întâmplă. Chiar când trecutul e resuscitat din perspectiva martorului care își continuă viața, păstrând în memorie locul altor așezări și rânduieli, nu există nostalgie exprimată – doar un aer limpede și precis plutește în jurul lui, altădată păstrându-i limpezimea culorilor și consfințind-o: „La noi muierea pupă mâna bărbatului ⁄ Până mai adineaori – zicea Marin al lui Pătru, ⁄ Și din dumneata nu-l scotea niciodată. ⁄ Îi făcea trei, patru copii, dar nu-ndrăznea să-i zică tu. ⁄ Cele mai mândre, care se ambiționau, nu-i ziceau nicicum. ⁄ Femeia are socotelile ei, să țină de coada cârpătorului, ⁄ Să țină oala de mănușă, la foc, să stea ciucită la vatră ⁄ Și să lase politica – de-asta ne ocupăm noi, asta e pentru oameni- ⁄ Femeia, ce știe femeia? ⁄ Ea să șteargă sticla lămpii, să alinieze clondirele pe corlată, ⁄ Să fie toate drepte așa să tragi cu ața, ⁄ Să te tragă, să-ți pună ventuzele și să nu-ți iese din vorbă, ⁄ Că ce știe ea?”
Amintiri scumpe – războiul mondial, primul, nu al doilea – sunt readuse în lumina prezentului, depoetizat și fără sentimentalism desuet. Nea Florea își aduce aminte de lupta de la Mărășești: „Păi, să vezi cum a fost: era că ne mâncau păduchii, nene! ⁄ Aveam ordin să ne spălăm cămășile în râu, ⁄ Nici nu le-am pus bine la uscat, printre copaci, că s-a dat alarma: începuse atacul ⁄ Abia ne-am încins cu centironul, ne-am luptat la baionetă. Se auzea: trosc, trosc! ⁄ Bunăoară ăl de aici trebuie să fie taică-tău, Fănică, Dumnezeu să-l ierte. ⁄ Ne-am întâlnit după aia când ne căutam cămășile… ⁄ Se uscaseră, dar multe au rămas acolo. Cine să le mai ia?” Aprinderea tristeții, este doar o licărire scurtă, un ocol rar întâmplat în drumul poemului:„Se mai duceau odată ⁄ La litografie și într-un colț unde se vedea o mare ⁄ Învăvălmășeală de trupuri și baionete, îmi arăta alt ostaș ⁄ Strigând ura, pe peretele scorojit, și la Mărășești. ⁄ – E statul lui Fănică, vezi, așa era el, voinic, bălan, n-a apucat să vă vadă și el mari. ⁄ Se-ncrunta, luat de amintiri.” Evident, notația pe peretele scorojit, și la Mărășești, asociind atitudinea eroului cu materialul atacat de vreme al zidului casei, nu accentuează procesul eroziunii temporale, căci scoate în relief prezența de neînlăturat a elementului benign și prozaic. Poezia, cu alte cuvinte, a renunțat să extragă esențele, minereul prețios. Totul e prețios, sau numai lăsat cum este își păstrează prețul.
Reînvierea trecutului nu prilejuiește exaltări lirice, amintirile nu au nici lacrimi, nici încruntări pe față. Mama zice, simplu, cu stilul constatativ și neînflorit al primilor cronicari, sau al Bibliei: „Păi, în primul război au murit, ⁄ Numai de la biserica a veche încoa: ⁄ Nea Naiescu, soțul Dinei, ⁄ Nicolae Călina, a lui Dincă Gasca, ⁄ A murit unul a lui Ghinea. ⁄ A murit mai la vale, Pătru a lui Gogu. ⁄ A murit Fănică al Banții. ⁄ A murit Gogu a lui Ceapă. ⁄ Au murit unii a lui Roșca, Pătru și altul Dinu, doi ⁄ Și pe-aici mai la vale, Mitrică a lui Duță ⁄ La Turtucaia”. Neîndoios că, pentru lector, înșiruirea – din care am citat doar prima parte – provoacă viziunea morții înarmată cu coasa care trece „ de la biserica veche încoa” „și pe-aici mai la vale”, însemnând fiecare casă. Dar textul se ferește de imixtiunea oricăror asocieri, înțepenit în urmarea seacă a numelor. Când, spre final, povestirea se animă, se lărgește, ca o limpezire de vedenie – se poate simți și obosirea bătrânei după încordarea acestui parcurs cu indicații precise, plăcerea ei de a se odihni în imagini vechi, ca într-un album de fotografii – cadrul se umple de o forță vie, agitată și „prezentă”: „ Și când i-am văzut, o ceață – parcă veneau de la prășit. ⁄ Și femeile: O fi și al meu, o fi și al meu ⁄ Și la urmă a venit comunicatul și i-a anunțat pe toți ⁄ C-au murit ⁄ Femeile le-au pus pe cruci…” Extraordinară această lumină proaspătă, de primăvară, deloc festivă, negând prin forța ei bănuiala insinuării unui spirit restaurator, muzeistic, al evocatorului învăluit de mirajul trecutului.
Întregul ciclu al Liliecilor se bazează pe particularizarea mesajului : ceea ce universul ciclului natural le spune celor ce trăiesc în el este diferit de ceea ce înregistrează și ordonează lectorul posesor al altei concepții, al altei experiențe de viață. Identificându-se cu cel din urmă, a poposit Marin Sorescu la Bulzești. Nu trebuie să credem în rememorare, nostalgie, decât ca trăiri cenzurate și parțial participative.
Orașul este, din aceeași perspectivă a lumii rurale, ceva care ține de fabulos și ireal, ca haoticele și strălucitoarele impresii ale Craiovei văzute din car sau ca viziunile sodomice ale femeii de țară plecată să muncească la oraș: „ zicea – nu e bine la oraș. Ici mănânci, ici te spurci, ⁄ nu e bine la oraș, mie nu-mi place ⁄ Să te duci dracu să mai aerisești târtița, cotu-n zăpadă. ⁄ Stai în boarea aia acolo, în aburi. ⁄ Ozâcă de-aia-i venea ăleia să se spele toată ziua”.
Copilăria este amestecată cu oameni și locuri, imposibil de desprins, o stare a fericirii preconștiente emanate după lectură, conținută în pagini și identificabilă prin remarcile laterale.
Sunt însă și poeme ale copilăriei, când copilul e personaj al aventurii, nu martor. Se poate recunoaște sentimentul tendinței cunoașterii, cel al zărilor fantastice care înconjoară vârsta, fidelitatea memoriei afective: „ Aruncam cu bulgări spre cimitir, studiam câte -o gărgăriță ⁄ Punând-o în palmă și-ndemnând-o să zboare spre casa ei.”
Inovația de ordin imagistic pe care a făcut-o Marin Sorescu scriind La lilieci este o descoperire a lumii interioare, a mărturiilor memoriei colective înscrise în codul genetic. Aceste cuvinte se pot folosi, chiar dacă materializarea se află în impulsul creator, în acel primum movens care a premers înfățișării lumii satului, descriere care nu are nimic tentant pentru psihanaliză.
În finalul acestor rânduri, putem afirma că impresia pe care o creează textele soresciene este că autorul lor nu vânează momentul privilegiat al inspirației, ci modelul luat în răspăr. Muza lui este existentul cultural, iar opțiunea artistului aparține nu de puține ori unei game variate de atitudini – polemica, parodia, ludicul, jovialul, ironia.
Prof. Axente Fodor
