La Congresul UDMR, s-a cântat imnul secuiesc. Nu într-un colț, nu în șoaptă, ci cu pieptul înainte și cu sala ridicată, de parcă în clipa aceea Harghita și Covasna se pregăteau să-și declare independența… în versuri. Iar acolo, în rândul întâi, cu privirea fixă și cu nervii în concediu, stătea Bolojan. Drept ca un brad, dar înmărmurit ca o statuie a tăcerii administrative. Nu se știe dacă i s-a făcut pielea de găină de emoție sau de curentul politic care bătea dinspre Budapesta.
Și, ca să fie tacâmul complet, nomina odiosa – premierul vecin și neliniștitor, venit cu poftă de cântat, de băut și de făcut poze cu harta Ungariei Mari, a ridicat paharul și, cu zâmbetul lui de jandarm sentimental, a ciocnit pentru toate provinciile „temporar rătăcite”. Cei din jur l-au aplaudat cu entuziasm, în timp ce translatorul oficial căuta în panică echivalentul diplomatic pentru „No, hai, că poate ne iese!”.
Bolojan, sărmanul, părea prins între două lumi: una a regulamentelor de stat și alta a palincii simbolice, turnate în cinstea viselor istorice. Dacă ar fi clipit, ar fi fost interpretat politic. Așa că a rămas statuie. Poate chiar una viitoare, de pus la Oradea, cu inscripția: „Aici s-a tăcut românește.”
În jur, steagurile se unduiau ca niște ironii, iar aplauzele aveau ecoul unei farse naționale cu subtitrare în maghiară. România oficială privea de la televizor, comentând în șoaptă, ca la un meci pierdut din prima repriză.
Și cineva, probabil un român rătăcit printre aplauze, a zis cu amar și haz:
,,– Tu-i neamu’ nevoii”, cum ar spune Eminescu. Sau ,,Bună țară, rea tocmeală, hât-o-n cur de rânduială!”, cum ar spune Panait Istrati.
Dumitru Sîrghie
